de Liana PAUN

În 1716, Intrarea triumfală a prinţului Eugeniu de Savoya în cetatea Timişoarei marca sfârşitul dominaţiei otomane de 164 de ani asupra Banatului. Pentru capitala provinciei începeau câteva secole de prosperitate, de care s-au îngrijit o mulţime de primari

Oraş liber regesc

Prin pacea de la Passarowitz din 1718, Banatul intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Administraţia Banatului avea sediul la Timişoara, fiind alcătuită din guvernatorul militar şi civil, doi consilieri camerali, doi consilieri militari dintre care unul era comandantul cetăţii, 12 funcţionari subalterni, doi inspectori provinciali şi patru administratori superiori.La doi ani după reforma administrativă din 1749, administraţia civilă din Banat s-a separat de cea militară. Cea dintâi, cu sediul la Timişoara, era alcătuită dintr-un preşedinte şi şase consilieri, care aveau în subordine departamentele ce se ocupau de colonizări, manufacturi, comerţ, administraţie districtuală, ordine şi siguranţă publică. În 1778, împărăteasa Maria Tereza aproba anexarea Banatului la Regatul Ungariei. În 1780 a fost reînfiinţat comitatul Timiş şi prin Diploma din 21 decembrie 1781, emisă de împăratul Iosif al II-lea, Timişoara dobândea statutul privilegiat de "oraş liber regesc" (egal cu cele mai importante oraşe maghiare, scos de sub jurisdicţia comitatului, cu reprezentanţi proprii în Dietă, cu propriii dregători şi juraţi, cu buget propriu, scutit de unele obligaţii fiscale).

Unul la cinci mii

După revoluţia de la 1848, Banatul a fost unit cu Voivodina sârbească într-o provincie autonomă cu reşedinţa la Timişoara, cu conducere proprie militară şi civilă. Limba oficială folosită în administraţie era germana iar funcţionarii erau numiţi, cu precădere, din rândul etnicilor germani. În noiembrie 1860, românii din Banat au cerut autonomia Banatului constituit într-un căpitanat condus de un căpitan român ales de popor şi confirmat de împărat sau încorporarea lui la Principatul Transilvaniei. Împăratul a decis însă încorporarea Banatului la Ungaria. În 1863, o nouă petiţie a fost adresată Curţii Imperiale, în care se spunea că, deşi în oraş există 5.000 de români "cetăţeni cu posesiune", aceştia au în magistratul orăşenesc doar un singur reprezentant.

Congregaţia şi Senatul

Administrarea Timişoarei a fost reglementată, până în 1870, de Legea XXIII/1848, în baza căreia locuitorii alegeau un consiliu orăşenesc alcătuit din 109 persoane. Prin Legea XXI/1881, Timişoara a dobândit statutul de municipiu. Consiliul municipal era ales pe şase ani şi era alcătuit dintr-un reprezentant la 250 de locuitori, iar preşedintele consiliului era primarul. În 31 august 1914 consiliul municipal a adoptat "Statutul de organizare al oraşului municipal Timişoara", potrivit căruia organele de conducere erau Congregaţia (Adunarea) municipală alcătuită din 224 de membri, din care jumătate erau aleşi iar restul erau membri de drept, reprezentându-i pe principalii contribuabili, Consiliul (Senatul) municipal, din care făceau parte primarul, prim-notarul, prim-jurisconsultul, şeful poliţiei, consilieri şi Notariatul.

Partidele urbei

Între anii 1910-1914, doar 4.399 de timişoreni din 55.000 de locuitori ai oraşului aveau drept de vot. Cea mai importantă formaţiune politică era Partidul Liberal Maghiar. Mai existau Partidul Moderat condus de contele Apponyi, Partidul Independenţei (Kossuthiştii) şi Partidul Poporului German, înfiinţat în 1907. Legea naţionalităţilor, din 1868, prevedea că pe cuprinsul Ungariei exista o singură naţiune maghiară, în care erau incluse toate naţionalităţile, iar limba maghiară era singura limbă oficială a statului. Românii erau reprezentaţi de Partidul Naţional Român, constituit în 1881 din fuziunea Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria şi a Partidului Naţional Român din Transilvania. La o întrunire politică din 1905, la care au participat peste 10.000 de timişoreni, s-a solicitat, fără succes, Parlamentului de la Budapesta legiferarea votului universal.

Primul primar român

Sfârşitul primului război mondial avea să ducă la formarea României Mari, dar şi la dezmembrarea administrativ-teritorială a Banatului istoric, din care, aproximativ două treimi au revenit României. Administraţia românească a fost instaurată la 28 iulie 1919, prefect al judeţului Timiş-Torontal fiind numit dr. Aurel Cosma. La 28 martie 1923 a fost promulgată noua Constituţie a României, care stabilea dreptul de vot universal, promis de Regele Ferdinand pe front. Primul primar al Timişoarei din România reîntregită a fost inginerul Stan Vidrighin (1919-1921). În perioada interbelică, partidele care obţineau cele mai multe voturi erau P.N.Ţ., P.N.L. şi cele ale minorităţilor.

Comunism şi democraţie

Alegerile din noiembrie 1946 au fost grosolan falsificate în favoarea P.C.R. În 1950, teritoriul României a fost împărţit în regiuni şi raioane, după model sovietic. În urma reorganizării administrative din 1968, când s-a revenit la împărţirea în judeţe, Timişoara şi-a redobândit statutul de municipiu, pierdut în 1950, şi s-au reînfiinţat instituţia primăriei şi consiliul municipal. Primul secretar al comitetului municipal P.C.R. era şi primarul municipiului. Majoritatea conducătorilor de instituţii candidau pentru funcţiile de deputaţi în consiliile populare, mandatul consiliilor populare judeţene fiind stabilit la cinci ani iar cel al consiliilor populare municipale, orăşeneşti şi comunale la doi ani şi jumătate. Potrivit legislaţiei apărute după 1989, primarul este ales prin vot direct, iar membrii consiliilor locale şi a consiliului judeţean prin vot exprimat pe baza scrutinului de listă.

PRIMARII TIMIŞOAREI. Potrivit datelor publicate pe site-ul Primăriei Timişoara, cel mai longeviv primar a fost Carol Telbisz (1885-1914). Între 1919 şi 1949, Timişoara a avut 30 de primari - cel mai scurt mandat a fost de 8 zile, cel al primarului Hans Jung (29 ianuarie - 5 februarie 1941) -, iar din 1949 până în 1989 încă 7 primari. Cel dintâi primar postrevoluţionar a fost Pompiliu Alămorean, urmat de Liviu Borha. Viorel Oancea a fost primul primar ales direct de electoratul timişorean, următorul edil fiind Gheorghe Ciuhandu, aflat la data alegerilor la capătul celui de-al doilea mandat.

PREFECT, PRIM-PRETOR, PRIMAR. După primul război mondial, prin Decretul Regal nr. 1972 din 13 iunie 1925, teritoriul ţării era organizat în judeţe, plăşi, comune rurale, cu unul sau mai multe sate, şi comune urbane. Din cea mai mare parte a fostelor comitate Timiş şi Torontal s-a format judeţul Timiş-Torontal, cu 12 şi mai târziu 13 plăşi şi 237 de comune. Judeţele erau conduse de câte un prefect, iar plăşile de un prim-pretor. Primarii comunelor urbane şi rurale erau, la rândul lor, numiţi de diferite oficialităţi, în funcţie de rangul lor.

Notă. Pentru majoritatea datelor, sursa bibliografică este lucrarea lui Ioan Munteanu şi Rodica Munteanu "Timişoara. Monografie", Editura Mirton, Timişoara, 2002.