La 16 iunie '44, timişorenii aveau parte de un amurg senin şi cald; puhoi de lume pe Corso, în grădinile de vară ale cinematografelor, pe terasele cofetăriilor şi restaurantelor. La sute de kilometri depărtare de capitala Banatului, în oraşele italiene Pescara şi Taranto, era în plină derulare o operaţiune care avea să aibă efecte catastrofale asupra unor obiective de prim ordin din Timişoara. Nave de luptă ale aviaţiei militare britanice şi americane se pregăteau de atac: 57 de bombardiere Vickers-Armstrong-Wellington, cu câte trei tone de bombe la bord şi alte nouă Handley-Page-Hallifax, au primit ordin să atace câteva puncte nodale din Timişoara, într-un interval de timp cât se poate de scurt: în noaptea de 16/17 iunie, între orele 00.20 şi 00.30.

19 dintre cele 66 de bombardiere care urmau să nimicească importante ţinte strategice timişorene au fost redirecţionate, în ultima clipă, spre două porturi din Insula Elba, Porto Ferrajo şi Porto Longone, unde staţionau o seamă de unităţi militare germane. Atacul aerian viza neutralizarea acestora, pentru a permite aterizarea în cât mai bune condiţii a aliaţilor.

În cele din urmă, spre Timişoara s-au îndreptat 33 de aeronave de tip "Wellington" 330, respectiv, 231 şi nouă "Hallifax" 614; doar trei dintre avioane nu au putut ajunge, din motive tehnice, la locul faptei. Pe parcursul celor zece minute, cât a durat ploaia de bombe, zona părea o imensă mare în flăcări: ardea gara, ardeau reviziile de vagoane şi atelierele, ardeau nenumărate vagoane de călători şi de marfă. Focul, produs de explozia celor aproape 10.000 de bombe, cântărind 50,5 tone, era vizibil la distanţa de aproape 90 de mile, conform relatărilor din presa vremii. Pe lângă bombe, avioanele forţelor aliate au aruncat, de la peste 1.500 de metri înălţime, mai bine de 300.000 de manifeste.

Vremea bună, cerul senin, iluminarea "a giorno" a obiectivelor, realizată cu mijloace specifice de escadronul de atac, precum şi riposta timidă a antiaerienei timişorene au fost tot atâtea premise care au asigurat succesul desantului aerian.

Locuitorii oraşului au fost luaţi prin surprindere de această catastrofă de proporţii nemaiîntâlnite până atunci. În prima clipă, mulţi crezuseră că este vorba iar despre o alarmă aeriană falsă; după numai câteva clipe, când în cartierul Iosefin se iveau, din loc în loc, vâlvătăi care păreau a ajunge până la cer, panica a pus stăpânire pe întregul oraş.

Dacă Timişoara ar fi fost bombardată de întreg efectivul aerian precomizat să-l atace, urmările ar fi fost infinit mai distrugătoare, cum s-a întâmplat la Dresda, Hamburg sau Lubeck. Existenţa unui mare număr de parcuri şi zone verzi - istoricii amintesc, în acest sens, Parcul Rozelor, Parcul Scudier, Pădurea Verde - a reprezentat un important scut de apărare urbană, asemenea Canalului Bega. "Împărţind" bombardierele între insula lui Napoleon şi oraşul parcurilor, soarta a făcut ca trei cartiere ale Timişoarei să nu fie totuşi distruse în întregime: este vorba despre Centru, Iosefin şi Fabric.

Nici nu s-au stins bine ecourile dramaticului atac aerian din noapte de 16/17 iunie, ca să nu mai vorbim despre înlăturarea urmelor acestora, când a urmat episodul al doilea al bombardamentului asupra Timişoarei, petrecut la 3 iulie 1944. Obiectivul vizat: nodul de cale ferată pentru transportul de marfă, al treilea ca mărime după cele de la Bucureşti şi Ploieşti. Avioanele militare implicate în această operaţiune şi-au dat întâlnire în spaţiul aerian din zona aşezării italiene Spinazzola, la ora 9,10 a dimineţii; survolând o parte din teritoriul iugoslav, avioanele au ajuns nu departe de localitatea timişeană Giulvăz, locul ce fusese indicat pentru întâlnire.

Drumul până la Timişoara a durat aproape cinci ore. Iniţial, operaţiunea trebuia să fie realizată cu participarea a 175 de avioane; în ziua "H", au fost însă disponibile doar 109. Alte 12 nave aeriene s-au confruntat cu unele probleme tehnice, astfel încât la start s-au aliniat, în cele din urmă, 97; trei dintre acestea au fost nevoite să se întoarcă la bază.

"Punctul Giulvăz" a fost identificat fără mari dificultăţi. Avioanele, grupate în trei formaţiuni de luptă, se aflau, în momentul începerii ofensivei, la înălţimea de aproximativ 7.000 de metri. Pregătirile la faţa locului au durat şapte minute: între ora 11,20 şi 11,27. Preţ de 150 de secunde a durat bombardamentul, care s-a efectuat de la mică înălţime: 20 de metri.

Prima formaţie de avioane, cea cu numărul 460, era alcătuită din 28 de nave, care au aruncat peste zona Iosefin 66,5 tone de bombe; acestea au afectat grav clădirea gării, liniile de cale ferată din staţie. Din escadrila cu numărul 465 făceau parte 35 de nave aeriene, având o încărcătură explozivă de 87 de tone de bombe. Cea de a treia escadrilă, nr. 485, a lansat 74,5 tone de explozibil. În vizorul acestora din urmă se aflau avioanele inamice de la Becicherecu Mare şi 500 de vagoane cu cereale, din gara Gătaia.

DEZASTRU. Consecinţele celor două atacuri aeriene asupra Timişoarei au fost dureroase. Presa vremii spune că au fost omorâţi "între 200 şi 1.000 de locuitori", fiind rănite mii de persoane. Nici după trei ani de la bombardamente, Gara de Nord nu şi-a putut recăpăta integral funcţionalitatea. Regionala de cale ferată şi-a mutat sediul la hotelul "Terminus", aflat peste drum. Fabrica de maşini "Friedrich" a rămas multă vreme în ruine; clădirile cunoscutei mori Prohaska, situate pe malul Begăi, s-au făcut una cu pământul. Baza sportivă "Banatul" a fost complet distrusă, la fel ca foarte multe imobile în care locuiseră sute, mii de timişoreni.

DUPĂ 50 DE ANI. Egon G. Gassner, timişorean de origine, şi-a consacrat ani buni din viaţă mergând pe urmele catastrofalelor bombardamente petrecute în anul 1944 în oraşul său natal. La o jumătate de veac distanţă de această dramă, după ce a studiat documentele aflate în prestigioase arhive din Europa şi SUA, Egon G. Gassner a publicat, în "Banatica", lucrarea intitulată "În urmă cu cincizeci de ani: bombe peste Timişoara". Fotografiile poartă semnătura altui fost concitadin al său, Josef Kleinfelder.