Pe coridorul penitenciarului, uşa unei celule ascunde drame nebănuite. 18 persoane şi-au găsit sfârşitul la puţin timp după ce au părăsit sinistra încăpere. În celula întunecoasă şi rece sunt închise astăzi două manechine în zeghe, două tinete şi placa memorială pe care sunt trecute numele celor care au sfidat moartea şi călăii ei comunişti.

Povestea ineditelor manechine care fac detenţie la penitenciarul "Popa Şapcă" începe în martie 2003, când timişoreanca Ileana Silveanu, fostă deţinută politic, provenită dintr-o familie care a fost prigonită de comunişti, şi-a propus să transforme vechea celulă a condamnaţilor la moarte într-un mic muzeu. Ideea i-a venit în urma unei discuţii purtate cu comandantul penitenciarului, col. Ioan Băla, şi a fost pusă în scurt timp în practică. "Cu ajutorul unor deţinuţi s-au confecţionat două manechine făcute din sârmă şi umplute cu cârpe. Manechinele au fost legate în zeghe la fel ca în realitate. Tinetele au fost şi ele făcute în penitenciar după descrierile mele. Tineta mare era folosită pe post de WC, cea mică pentru apă. Gamelele originale nu le-am mai găsit, la fel cum nu am mai găsit nici bilele acelea mari de fier care atârnau la picioarele condamnaţilor la moarte", povesteşte Ileana Silveanu.

Unul din condamnaţii care au trecut prin celula 2, aceea destinată condamnaţilor la moarte, depune astăzi mărturie despre locul în care nimeni nu şi-ar fi dorit să ajungă. În anul 1952, Nicolae Maximenco era student la medicină. A fost arestat împreună cu alţi 11 colegi pentru manifestări ostile la adresa regimului. Judecat pentru uneltire împotriva statului şi condamnat la trei ani de închisoare, a fost închis pentru o vreme în celula condamnaţilor la moarte din penitenciarul timişorean în scopul de a fi şantajat şi de a deveni colaborator al Securităţii. Tentativa securiştilor nu a reuşit însă.

Printr-o scrisoare adresată d-nei Ileana Silveanu, trimisă la data de 17 februarie 2003, fostul deţinut politic Nicolae Maximenco, în prezent medic la Roman, povesteşte cu lux de amănunte cum arăta în anii '50 cea mai de temut celulă din penitenciarul timişorean. "Celula nr. 2 era mai spaţioasă, am putut să ne întindem rogojinile de-a lungul peretelui. Fereastra celulei era pe podea. În această încăpere eram înghesuite 16 persoane. Condamnaţii la moarte aveau un regim deosebit. Li se dădea gamela plină de mâncare ceea ce însemna o jumătate de porţie în plus. Nu era dispoziţia conducerii penitenciarului, ci o concesie făcută de şeful secţiei pentru cei ce nu mai aveau mult de trăit. O altă concesie făcută condamnaţilor la moarte era scosul la plimbare. Dura 10-15 minute, într-o curte interioară, cam la răsăritul soarelui. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare."

De fapt, încăperea cu pricina nu avea nici zece metri pătraţi şi găzduia între 15 şi 18 persoane. Condamnaţii la moarte erau legaţi la mâini şi picioare cu lanţuri grele, iar de unul dintre picioare le atârna o bilă mare de fier. Ziua erau obligaţi să stea numai în picioare. De-abia se putea respira. Un gardian trăgea din când în când vizeta şi se uita. Era vai şi-amar de cel care îndrăznea să se aşeze pe cimentul rece ca gheaţa. Noaptea, condamnaţii la moarte dormeau pe rogojini, înghesuiţi ca sardelele. Abia se puteau mişca de pe o parte pe alta. Nu aveau voie să vadă nici măcar lumina soarelui. Singura fereastră era deschisă în podeaua de ciment a celulei. Mult mai târziu, autorităţile au spart zidul şi au construit o fereastră normală, aceasta fiind singura modificare adusă încăperii originale. Condamnaţii la moarte fuseseră însă executaţi...

Ileana Silveanu a urmărit calvarul condamnaţilor la moarte din rândul luptătorilor anticomunişti în perioada 1947-1989. Împreună cu ea, BĂNĂŢEANUL a refăcut drumul condamnaţilor la moarte din celula nr. 2 până în faţa plutonului de execuţie. "În acea perioadă, religia era ţinută sub obroc. Nici unul dintre condamnaţii la moarte nu a avut parte de o ultimă spovedanie sau de o slujbă religioasă a unui preot, iar locul unde îşi dorm somnul cel veşnic nu a fost însemnat cu o cruce. Au fost aruncaţi cu toţii în gropi comune ca nişte câini", povesteşte timişoreanca. Condamnaţii la moarte erau smulşi din celulă în puterea nopţii. Toate execuţiile au fost săvârşite înainte de răsăritul soarelui. Erau scoşi din celulă fără a li se permite să ia cu ei obiectele sau puţinele haine pe care le aveau. Până şi pe ultimul lor drum li se puneau lanţuri.

Din curtea penitenciarului erau urcaţi în IMS-uri şi urmau cel mai scurt drum spre Pădurea Verde. "Deşi procurorul întreba pe condamnaţi care este ultima lor dorinţă, aceasta nu a fost respectată niciodată. Unii au dorit să-şi vadă familia pentru ultima oară, alţii nu au cerut decât un banal pahar cu apă", spune Ileana Silveanu. La locul de execuţiei aşteptau procurorul, preşedintele completului de judecată, un grefier, medicul şi securiştii, de obicei numiţi în funcţia de comandanţi ai plutoanelor de execuţie. Plutonul de execuţie format din 11 inşi. "S-a întâmplat de câteva ori ca persoana care a dat ordin plutonului să tragă să fie chiar unul dintre anchetatori", adaugă Silveanu. Condamnaţii la moarte erau aşezaţi cu spatele la plutonul de execuţie, legaţi la ochi, lângă un par. Urma apoi ordinul: "Pluuuuton, foc!" şi răpăitul gloanţelor, după care se aşternea tăcerea. Trupurile neînsufleţite urma să fie aruncate într-o groapă comună, fără cruce, fără lumânare, fără vreun preot, fără regret.

"Pe lista condamnaţilor la moarte figurează 18 persoane. De curând însă, am mai descoperit alte trei. Unul dintre ei a fost condamnat la moarte pentru o palmă. Este vorba despre Ioan Gîju zis Mihuţ din localitatea Zgribeşti, jud. Mehedinţi", mărturiseşte Ileana Silveanu. El a fost condamnat la moarte fiind găsit vinovat pentru crimă de răzvrătire şi delictul de deţinere ilegală de armament. De fapt, omul pălmuise o femeie care lucra la arie, nu înainte de a rupe steagul partidului comunist arborat pe câmp. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, Gîju a doborât şi un tablou cu Stalin, după care a jucat cu picioarele pe el. Prin sentinţa nr. 259/17 aprilie 1950, Ioan Gîju a fost condamnat la moarte prin împuşcare. El a încercat să facă recurs, iar cererea de graţiere i-a fost respinsă. În 29 iulie 1950, la ora 3,30, a fost împuşcat la poligonul de trageri situat între Pădurea Verde şi Dumbrăviţa. Decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular Timişoara abia la data de 11 decembrie 1964, după aproape 14 ani.

În perioada anilor 1916-1951, clădirea penitenciarului era situată tot pe strada Popa Şapcă, vizavi de actualul Hotel Continental, pe colţ, în actuala clădire Alcom. Clădirea păstrează şi astăzi amintirea fostului penitenciar, gratiile de la geamuri rămânând mărturie. În 1949, acolo a fost încarcerat grupul Spiru Blănaru. Din câte se cunoaşte, şi acolo a existat o celulă a condamnaţilor la moarte. Ileana Silveanu vrea să realizeze şi în acea clădire un spaţiu expoziţional în care să fie prezente obiecte care au aparţinut condamnaţilor la moarte. Nu vor lipsi cărţile care s-au scris de-a lungul timpului despre luptătorii anticomunişti, copiile sentinţelor de condamnare la moarte, fotografiile celor sacrificaţi şi.... tinetele. "Nu e o cerere absurdă. E păcat de Dumnezeu. Am fi primul oraş din ţară care ar avea un asemenea muzeu", încheie fosta deţinută politic .

Până în 1951, puşcăria timişoreană se afla în inima oraşului, lângă tribunal, în clădirea în care funcţionează în prezent firma Alcom. Gratiile de la geamuri amintesc însă şi astăzi de vechea destinaţie a imobilului. În fostul penitenciar exista şi o celulă a condamnaţilor la moarte

FAMILIA HĂRŢUITĂ. Întreaga familie Silveanu a avut de suferit de pe urma comuniştilor. Tatăl Ilenei Silveanu a fost arestat de trei ori, bunicii ei au fost deportaţi în Bărăgan, fratele mamei - închis pentru trei ani la Canal, iar nevasta acestuia - încarcerată la Mislea, un penitenciar de pe Valea Prahovei. Sora tatălui a avut şi ea de pătimit. A făcut doi ani de puşcărie pentru că nu a putut să dea cotele impuse de regim. Ileana Silveanu a fost şi ea arestată în anul 1949 pentru crimă de uneltire împotriva statului. Vorbise la şcoală cu colegii despre cum ar vedea ea un om cu adevărat liber...

Nicolae Maximenco, fost "locatar" al celulei condamnaţilor la moarte

DE PATRU ORI PE AN. Celula condamnaţilor la moarte din incinta penitenciarului de pe strada Popa Şapcă poate fi vizitată doar de patru ori pe an: în 9 martie (de ziua celor 40 de mucenici), în 29 iunie (Sf. Apostoli Petru şi Pavel), în 16 iulie (ziua când grupul Blănaru a fost condamnat la moarte) şi în 15 august (Sf. Maria).

FĂRĂ DOSAR. De ani de zile, Ileana Silveanu se luptă să obţină accesul la propriul dosar de la Securitate pentru a putea vedea cine a turnat-o în anii de tristă amintire. Din păcate, toate eforturile ei au fost sortite eşecului. În ultima epistolă primită de la CNSAS la data de 12 februarie 2004 i s-a răspuns: "Vă informăm că Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul Arhive şi Documentare Militară au comunicat faptul că în evidenţele lor, pe numele dvs. nu au fost identificate dosare".

La peste jumătate de veac de la data executării luptătorilor anticomunişti din Banat, un fost deţinut politic se reculege în faţa monumentului de la Pădurea Verde. George Şerban, 76 de ani, este unul dintre miile de români care în anii '50 au crezut în venirea americanilor. Licean fiind, a împrăştiat manifeste anticomuniste pe străzile din Sânicolau Mare. El a îndurat 11 ani de temniţă grea, pentru "uneltire contra orânduirii".

GRUPUL SPIRU BLĂNARU. La data de 16 iulie 1949, au mai fost executaţi în Pădurea Verde Spiru Blănaru, Petre Domăşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu zis Fert. Ei au fost acuzaţi că au înfiinţat "bande subversive teroriste", fiind condamnaţi pentru "crime de uneltire şi atentat la siguranţa statului". Patru dintre ei nu au nici măcar certificat de deces şi nu au fost înregistraţi ca decedaţi. Singurul cu certificat de deces, cel al lui Spiru Blănaru, a fost completat abia în 1968. "Decesul a fost stabilit de Direcţia Generală a Penitenciarelor prin adresa nr. 81213/22.01.1968 a MAI aprobată de Procuratura Generală, pentru anul 1949, luna iulie, ziua 16, în Timişoara, dar nu este specificat faptul că Blănaru a fost împuşcat. Cu aprobări şi para-aprobări, abia la sfârşitul anului trecut am reuşit să intru în posesia certificatului de deces al lui Spiru Blănaru, pe care i l-am dat fiului acestuia, Cornel Horescu", povesteşte Ileana Silveanu.

OMORÂŢI FĂRĂ CONDAMNARE. Alţi şapte oameni au fost ucişi prin împuşcare fără să fi fost condamnaţi la moarte. Şi ei au stat în celula condamnaţilor la moarte, fiind ucişi la data de 2 august 1949: Gheorghe Popovici, Petru Puşchiţă zis Liber, Aurel Vernichescu, Nicolae Ghimboaşă zis Micluţ şi Gheorghe Luminosu, toţi luptători anticomunişti din zona Teregova-Domaşnea. "Actele nu specifică faptul că au fost împuşcaţi, ci că au decedat în urma unor boli cardiace, insuficienţă circulatorie şi TBC pulmonar. Certificatele de deces au fost întocmite în anul 1957. Ei fuseseră împuşcaţi în anul 1949 fără a fi condamnaţi la moarte", spune Ileana Silveanu.

ULTIMUL CONDAMNAT. Potrivit cercetărilor făcute de Ileana Silveanu, ultimul condamnat la moarte în penitenciarul timişorean a fost Ioan Beg. El a fost executat la data de 29 septembrie 1959. "Din câte cunosc eu, Ioan Beg a fost ultimul condamnat la moarte. S-ar putea însă să mă înşel. Nu toate dosarele sunt aici, la Timişoara. O parte dintre ele au fost cerute de CNSAS. În ciuda a nenumărate demersuri, nu mi s-a permis accesul la arhivele CNSAS", spune Ileana Silveanu.