Inginerul Florescu, fost "om al muncii" la întreprinderea "Electromotor" din Timişoara, a fost condamnat, în absenţă, în anul 1982, la zece ani de închisoare, pentru culpa de a fi părăsit România. Era pentru întâia oară când întreaga familie pornea la drum lung, pentru a găsi un leac pentru suferinţa gravă a fiului. Până atunci, mama - violonistă la Opera din Timişoara - fusese nevoită să rămână acasă, în chip de garant al reîntoarcerii în ţară a soţului şi băiatului ei.

Rulota cu ascunzătoare

La vârsta de zece ani, s-au arătat primele semne ale unei boli grele, pentru care nu exista leac în România. Tatăl lui Cătălin Dorian a încercat imposibilul, dispus fiind să presteze temporar orice muncă în străinătate, pentru a-şi ajuta copilul. În Italia a spălat vase, în America a fost recuperator de sume datorate unor locuitori din cartiere ale negrilor.

A treia tentativă de a-şi vindeca băiatul - de această dată reuşită - s-a petrecut acum 23 de ani. Familia Florescu a pornit la drum cu o "Dacia 1300" a cărei rulotă fusese prevăzută cu fund dublu. Acolo au fost pitite actele de studii şi întreaga lor avere: 50.000 de lei.

Iadul pierdut

O întâmplare fericită a făcut ca Floreştii să nu ajungă în RFG, cum îşi propuseseră, ci în Elveţia, unde au primit azil politic. Cătălin Dorian a studiat la Zurich psihologia şi psihopatologia. Vreme de şase ani, a lucrat ca psihoterapeut într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri.

Fiul a învăţat germana într-atât încât să istorisească povestea adevărată a tatălului său, povestea plecărilor repetate, a dorului de ţara natală. Romanele sale sunt dedicate acestui exil în cerc. Excepţionalul lor succes în "Europa vorbitoare de germană" se datorează unui cumul de motive: talent, sensibilitate, o forţă ieşită din comun de a sugera, vorba criticului literar Mircea Mihăieş, "un fel de paradis pierdut, cu nuanţe zdravene de iad".

	DESTINE