S-a născut în satul timişean Niţchidorf, în urmă cu 52 de ani. A urmat Filologia la Timişoara şi tot aici a debutat ca prozatoare, transpunând amintirile din copilărie în pagini de carte care au şocat o bună parte a cititorilor. Universul şvăbesc era descifrat cu totul altfel decât ar fi cerut-o "tradiţia" şi transpunerea conformistă. Una dintre povestirile cuprinse în volumul de debut, "Niederungen" - "Ţinuturile joase", apărut, în 1982, după o acerbă şi sâcâitoare confruntare cu cenzura, descria un consternant ritual legat de "Baia şvăbească". Povestea Herta Muller că acea operaţiune de igienizare se petrecea la sfârşit de săptămână, în vană îmbăindu-se, rând pe rând, bunicii, părinţii, abia pe urmă copiii, fără ca apa să fi fost schimbată între timp. "Tatăl meu îşi îneca în beţie amintirea perioadei cât fusese soldat în SS. Mama se lupta cu fata hămesită şi rasă în cap ce fusese ea însăşi în timpul deportării..." sună altă frântură iconoclastă dintr-o recentă carte, cu aceeaşi tentă autobiografică, "Regele se-nclină şi ucide", scrisă la două decenii distanţă de primul ei volum.

Cu toate că foarfecile cenzurii mai atenuaseră câte ceva din incisivitatea şi aşa-zisa duritate a scrisului Hertei Muller, cartea de debut a fost răsplătită cu premiul Uniunii Scriitorilor. Peste doi ani, "Ţinuturile joase" a văzut lumina tiparului în Germania Federală, exact aşa cum fusese scrisă de autoare. Reacţia autorităţilor din România a fost promptă şi necruţătoare: scrierile Hertei Muller au fost interzise. Pumnul în gură aplicat de sus n-a avut darul scontat; nici vorbă ca tânăra scriitoare să fi fost pusă astfel cu "botul pe labe". Nici felul ei de a gândi, nici cel de a scrie nu s-au îndulcit câtuşi de puţin. Riscându-şi libertatea, chiar viaţa, Herta Muller a publicat în presa occidentală dezvăluiri necruţătoare privind dictatura ceauşistă, privaţiunile inimaginabile la care era supusă populaţia României. Împreună cu alţi tineri gazetari şi scriitori de vârf, precum William Totok, Richard Wagner, Johann Lippet, Helmuth Frauendorfer, Herta Muller a fost unul dintre purtătorii de lance ai "Aktionsgruppe Banat", grupare disidentă care a stârnit spaima poliţiei politice a vremii.

După îndelungate interceptări de convorbiri telefonice şi scrisori, urmăriri ca-n filme şi multiple tentative de intimidare, au urmat percheziţiile la domiciliile "suspecţilor" şi în casele unor prieteni apropiaţi ai acestora. Următorul pas: reţinerea pentru cercetări, ameninţări precum "la pârnaie îţi vor putrezi oasele". Între timp, membrii grupului au fost obligaţi să părăsească locurile de muncă în care fuseseră repartizaţi graţie talentului şi mediilor strălucite de absolvire a facultăţii: redacţii de ziar, câte o şcoală de oraş. Herta Muller a fost trimisă într-un "mediu muncitoresc sănătos", la "Tehnometal", pentru... reeducare. Fiecare pas, fiecare gest, fiecare cuvânt al ei era supravegheat. Pentru că nu întrezărea nici o ieşire din acest univers ca de puşcărie, în anul 1987, Herta Muller a părăsit România, emigrând în RFG.

Herta Muller trăia de un an la Berlin când a fost invitată să se prezinte la serviciul de Securitate a Statului. Întâlnirea avea să fie relatată în "Regele se-nclină şi ucide": "Mi s-a spus numele unui român pe care nu-l cunoşteam, apoi mi-au fost arătate fotografia sa şi carneţelul în care-şi notase numele şi adresa mea. Serviciul german bănuia că individul se afla la Berlin, trimis de Securitatea română cu misiunea de a lichida câţiva indezirabili (...). În România, la Timişoara, unde am trăit până la data emigrării mele, există astăzi o mare fabrică de sucuri de fructe. Proprietarul ei este omul arestat pe atunci la Berlin, pentru însărcinări criminale (...). Aud că sucul de fructe timişorean e bun la gust. Dar nu voi bea din el, căci astfel aş bea o dată cu el o frică pe care nici n-o mai simt".

Herta Muller

LITERATURA DESPĂRŢIRILOR. Oricât o fi uitarea de "înscrisă-n legile omeneşti", Herta Muller nu poate şi nici nu vrea să uite ceea ce s-a întâmplat în ţara ei natală în anii dictaturii. Extraordinarul succes de care se bucură cărţile ei, scrise în anii de după plecarea din România; printre acestea se numără "Călători pe un picior" - 1989, "Încă de pe atunci vulpea era vânătorul" - 1992, "Paznicul îşi ia pieptenele" - 1993, "Animalul inimii" - 1994, "Foame şi mătase" - 1995, "Mai bine nu mi-aş fi ieşit azi în cale" -1997, "Privirea străină" - 1999, "Regele se-nclină şi ucide" - 2003; versiunea de limbă română a volumului din urmă a apărut recent la editura ieşeană "Polirom", în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian, fiind lansată, săptămâna trecută, în prezenţa autoarei, şi la Timişoara. "Împăcarea cu vina nu este o terapie!" avertizează Herta Muller, mărturisind că unicul leac pentru "frica apocaliptică" contractată în România este să scrie despre ea. "Nu vreau reparaţii de la nimeni; mă repar singură. Când o să termin cu <reparaţiile>, o să fiu în sicriu!".

CANDIDATĂ LA NOBEL. Cărţile Hertei Muller au fost distinse cu o seamă de premii literare importante, printre care: "Aspekte", 1984, "Kleist", 1994, Premiul pentru Literatură "Aristeion" al Uniunii Europene, 1995, "Impac Dublin", 1998, Premiul pentru Literatură "Franz Kafka", 1999. În anul 1999, scriitoarea de origine română a fost nominalizată din partea Germaniei drept candidată la Premiul Nobel pentru Literatură. De-a lungul anilor, printre candidaţii selectaţi pentru a intra în competiţia cuceririi acestui premiu de mare preţ se aflaseră doar doi scriitori români: Lucian Blaga şi Nichita Stănescu.