de Bogdan MARTA

Securişti care se târăsc prin canalele oraşului, kilograme de aur folosite la amenajarea casei lui Ceauşescu, chirurgi care nu pot opera din cauza trepidaţiilor produse de tramvai şi chiar un bloc ce trebuia construit pentru a ascunde Catedrala. Acestea sunt doar câteva dintre legendele Timişoarei - mituri urbane, după cum le numesc specialiştii - care stau sub imperativul lui "se spune că...", "ai auzit că...". Aceste mituri devin folclor, dând savoare unei beri între prieteni sau unei vizite de curtoazie, după epuizarea banalităţilor cotidiene. Colportate datorită unei nevoi de senzaţional ori pentru a face din povestitor o persoană mai interesantă, ele sunt, de cele mai multe ori, pură fabulaţie, dar continuă să înfierbânte, în aceeaşi măsură, imaginaţia timişorenilor.

Legendele comunismului

Majoritatea legendelor urbane ascund o morală sau urmăresc un scop care nu e întotdeauna evident. Astfel, în anii '80, când linia de tramvai din Piaţa Operei a fost desfinţată şi reconstruită prin faţa spitalului "Louis Ţurcanu", s-a răspândit zvonul conform căruia, în momentul în care tramvaiul trecea pe lângă clădire, chirurgii aflaţi în operaţie erau nevoiţi să ridice bisturiele din cauza trepidaţiilor. "Acestea erau zvonuri care urmăreau să instige populaţia impotriva regimului de atunci. Şi eu am auzit că, tot în acea perioadă, Ceauşescu, deranjat că atunci când vorbea de la balconul Operei era nevoit să vadă Catedrala, a decis să construiască un bloc exact în faţa acesteia. Nu cred că a existat vreodată un asemenea plan, însă nu este exclus ca trepăduşii care umblau după el să fi născocit o asemenea idee", spune Radu Radoslav, arhitectul şef al Timişoarei.

Martorii direcţi

Cele mai multe mituri urbane apărute într-un timp foarte scurt au apărut în timpul revoluţiei, când fiecare informaţie era considerată aprioric adevărată. Astfel au apărut legendele cu securiştii care se târăsc prin canalele de sub bulevardul Republicii, sau despre casa lui Ceauşescu, care ar fi fost plină de aur. Bineînţeles, nici una dintre aceste poveşti nu a putut fi probată, deşi acum se ştie că, înainte de 23 august, Securitatea făcea verificări în canalele respective, iar în Casa Poporului s-au găsit anumite obiecte din aur care au aparţinut familiei Ceauşescu.

Ultimul martor, lipsă la apel

"Toate aceste legende au în comun faptul că nu reuşeşti niciodată să dai de ultimul martor, de cel care a răspândit acest zvon. Nu de puţine ori am avut ocazia să dau peste mai multe persoane care spuneau că asistaseră la un anume eveniment, însă, deşi povesteau folosind aproximativ aceleaşi cuvinte, poveştile lor nu erau niciodată identice. Până la urmă, aflai că, de fapt, nici unul dintre ei nu a fost un martor direct la acea întâmplare", spune Otilia Hedeşan. Infirmate categoric sau investite cu un sâmbure de adevăr, miturile urbane au rolul de a satisface gustul omului pentru mister şi fabulos, stârnit în copilărie de poveştile bunicilor.

DIN GURĂ ÎN GURĂ. Apărute în Statele Unite în secolul trecut, miturile urbane nu îşi au neapărat originea în spaţiul urban. Se numesc astfel pentru a fi diferenţiate de elementele de folclor născute în perioada pre-industrială. În enciclopedia online Wikipedia, miturile sau "legendele urbane" sunt definite drept istorioare presupus adevărate care circulă din gură în gură şi care, chiar dacă pornesc de la cazuri reale, sunt distorsionate şi exagerate în urma multiplelor relatări. Contrar aparenţelor, majoritatea miturilor urbane s-au născut după 1990 când accesul la mijloace de comunicare în masă ca internetul a făcut ca acestea să se răspândească rapid, fiind preluate chiar şi de unele ziare sau reviste ce se ocupă cu poveştile oculte.

BUNICĂ LA PACHET. Primul care a vorbit despre miturile urbane româneşti a fost istoricul american Jan Harold Brunvald, care, în 1981, a publicat o serie de trei legende urbane autohtone într-o revistă românească. Una dintre acestea avea legătură şi cu Banatul montan. "În acele locuri, circula o poveste despre o familie care, în 1940, a primit un pachet de la rudele din SUA în care se găsea un praf negru. Oamenii de atunci se aşteptau ca în fiecare pachet venit din străinătate să se găsească ceva comestibil, aşa că au făcut o supă din acel praf. După câteva săptămâni, familia primeşte o scrisoare de la aceleaşi rude, misivă în care se explica ce era acel praf. Bunica lor murise cu puţin timp înainte pe pământ american, iar ultima ei dorinţă fusese să fie înmormântată pe pământ românesc. Rudele din America au incinerat-o şi au trimis-o acasă în pachet, fără a da nici o explicaţie suplimentară", povesteşte Otilia Hedeşan, conferenţiară la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest.