Sterilitate. Cuvîntul dă fiori unui cuplu care îşi doreşte copii. Mai ales dacă încercările repetate nu au dat rezultate. Adesea, sterilitatea unuia dintre parteneri este motiv de divorţ. Numeroase drame conjugale au avut loc din aceeaşi cauză. Iar tot mai multe cupluri trăiesc experienţa neplăcută de a nu putea aduce pe lume un copil. Cîte frămîntări, nopţi nedormite ori tratamente? Cîte cupluri nu au luat calea mănăstirilor ori a babelor vindecătoare în speranţa că rugaciunile sau farmecele vor îndrepta răul ascuns, neînvins de medici?

După ce a încercat în zadar, ani de zile, să aibă un copil, o arădeancă şi-a văzut visul împlinit la 43 de ani, datorită unei alte femei, care a acceptat să devină "mamă-gazdă".

Vestea că nu va avea niciodată şansa de a deveni mamă a primit-o în 1993. Livia Killian avea pe atunci 38 de ani. S-a îmbolnăvit şi a trebuit să suporte o operaţie de extirpare a uterului. Pînă atunci, încercările de a avea un copil au fost nenumărate. Ultima speranţă i-a fost spulberată definitiv de operaţie. Livia şi Walter, soţul ei, erau disperaţi. După ce au încercat la o mulţime de medici, fără rezultat, au decis în cele din urmă să renunţe şi facă ceea ce fac multe cupluri care nu pot avea un copil: să adopte unul.

După ce au început să se intereseze de demersurile necesare pentru adopţie, destinul a făcut să întîlneacă un medic de la Budapesta, specialist în fertilizări "in vitro". Acesta le-a reaprins speranţele de a avea un copil sînge din sîngele lor. Acesta le-a sugerat că soluţia ar putea fi fertilizarea in vitro şi recurgerea la o "mamă purtătoare". Ungaria avea deja o experienţă în acest domeniu, însă un copil născut acolo de o "mamă purtătoare" ar fi devenit automat cetăţean al ţării vecine. Fertilizarea in vitro se practica însă şi la Timişoara.

Livia avea ovulaţie normală, iar soţul ei era sănătos. Procedeul la care urma să recurgă presupunea recoltarea ovulului şi a spermatozoizilor şi fecundarea în laborator. Ulterior, ovulul fecundat trebuia implantat la o "mamă-gazdă", care să poată purta o sarcină, pe care să o ducă la bun sfîrşit. Pentru Livia, singura şansă era să găsească o femeie dispusă să poarte nouă luni o sarcină ce nu-i aparţinea, iar după naştere să-i înapoieze copilul.

Decizia era luată. Mai trebuia găsită femeia potrivită. Şi nu i-a fost deloc uşor Liviei să convingă pe cineva. Căutarea a durat ani şi ani de zile. Spre disperarea celei care dorea să devină mamă şi care se apropia deja de 40 de ani. A cerut ajutorul rudelor, al prietenelor: în zadar. Toate au privit-o ciudat şi au refuzat-o. Supriza a venit însă de unde nu se aştepta: o cunoştinţă în vârstă de 26 de ani, care avea deja doi copii. Fără soţ, cu două guri de hrănit şi o situaţie materială precară, cea care a acceptat să devină "mamă-purtătoare" s-a gândit şi la propriii copii, ajutorul financiar pe care urma să-l primească făcându-le viaţa mai uşoară. "Nu aş vrea să scot în evidenţă partea materială, dar este adevărat că am ajutat-o pe această femeie. Am recompensat-o pe măsura binelui imens pe care mi l-a făcut", povesteşte cea care urma să devină mamă la 43 de ani.

Medicul care avea să realizeze primul embriotransfer din Romania şi al 12-lea din lume este prof. univ. dr. Ioan Munteanu, şeful Clinicii Universitare de Obstetrică şi Ginecologie "Bega" din Timişoara. Acesta a fost impresionat de cazul Liviei, de dorinţa ei de a avea un copil născut din sămînţa ei şi a soţului. Pregătirile au durat un an de zile, timp în care Livia şi "mama-gazdă" au primit tratamente pentru a avea ovulaţie în acelaşi timp. "A fost foarte complicat. Era obligatoriu ca ovulaţia să fie în acelaşi timp, pentru ca organismul ei să poată primi embrionul format în urma fecundării. Şansele de reuşită în cele 11 cazuri precedente în lume au fost de 20 la sută la prima încercare. Dar eforturile domnului Munteanu nu au fost zadarnice. Reuşita a fost din prima", spune Livia.

După reuşita implantării ovulului fecundat în uterul "mamei-gazdă", au început noi emoţii pentru Livia. Nu era zi de la Dumnezeu să nu-şi viziteze prietena care-i purta în pîntece copilul. "Îi duceam mîncare, vitamine, îi cumpăram tot ce-i trebuia în casă şi aveam grijă şi de copilaşii ei. Au fost nouă luni de emoţii şi de speranţe. Totul s-a încheiat cu bine, copilul s-a născut la termen şi cu o greutate neaşteptat de mare: 4,35 kg", îşi aminteşte ea.

Conferenţiarul doctor Constantin Ilie, şeful secţiei de Neonatologie din cadrul Clinicii Universitare de Obstetrică şi Ginecologie "Bega" din Timişoara, a asistat la venirea pe lume a lui Kristian. "Totul a decurs în condiţii normale. Băieţelul de 4,350 de grame, s-a născut prin cezariană. Am fost emoţionaţi cu toţii. Şi pentru noi, cadrele medicale, a fost o experienţă unică. Imediat după naştere, s-a întrerupt orice legătură între copil şi mama purtătoare. Aşa a fost înţelegerea dintre cele două femei. Ca urmare a acestui fapt, copilul a fost alimentat artificial de la bun început cu lapte praf. Mama biologică a reacţionat ca şi cum ea ar fi dus sarcina. Legătura dintre ea şi copil s-a stabilit imediat. La noi în spital a învăţat cum să schimbe copilul, cum să-l îngrijească, cum să-l alimenteze. Kristian s-a ataşat repede şi firesc de părinţii lui biologici, care păreau într-al nouălea cer" - a declarat pentru BĂNĂŢEANUL, dr. Constantin Ilie.

Teoretic, micuţul Kristian avea două mame. Un caz unic în România. Fertilizări in vitro s-au mai făcut, însă era pentru prima dată cînd ovulul fecundat nu s-a întors în pîntecele mamei şi a fost implantat unei alte femei. Livia spune că nu a fost niciodată geloasă pe cea care i-a purtat copilul şi i l-a adus pe lume. "Mi-a făcut un mare serviciu. Nu m-am temut nici că ar putea să nu mi-l dea. Dimpotrivă, mai avea doi copii şi nu-şi mai dorea unul. Nu a vrut nici să-l alăpteze, pentru a nu se ataşa de el", susţine Livia.

Povestea celei care l-a purtat în pântece şi l-a adus pe lume pe Kristian nu este una prea fericită. Femeia a fost ţinta acuzaţiilor venite din partea rudelor, a prietenilor şi cunoştinţelor. Maria (un nume fictiv, pe care-l folosim pentru a proteja identitatea femeii) a acceptat cu greu să stea de vorbă cu BĂNĂŢEANUL. "Am trăit o perioadă foarte grea. Pentru că nu aveam soţ, cînd am rămas însărcinată toţi m-au arătat cu degetul şi întrebau al cui e copilul. Mă acuzau, pentru că aveam deja doi copii. După ce am născut, a fost un şoc pentru cunoscuţi să vin acasă fără bebeluş. Şi-au imaginat tot felul de scenarii: că l-am abandonat, l-am vândut... A fost greu să le explic de ce am făcut-o. Pentru familia Killian însă aş mai face-o o dată. Am făcut o familie fericită", spune Maria.

Kristian are acum şase ani. Este un băieţel inteligent, care abia aşteaptă să meargă la şcoală. E foarte ataşat de mama sa şi nu bănuieşte că, undeva, mai există o femeie căreia ar putea să-i spună "mamă". Livia spune că vremea adevărului va veni.

DREPTUL LUI KRISTIAN. Livia Killian (foto) ştie că e dreptul lui Kristian să afle adevărul despre venirea sa pe lume: "Va trebui să-i spun cum a venit pe lume. Este un drept al lui. Este însă o poveste prea complicată acum, greu de înţeles şi pentru un adult. Cînd va creşte, nu voi avea motive să mă tem. În fond, genetic, sunt singura lui mamă".

PROIECT DE LEGE. Săptămâna trecută, a fost înaintat pentru a fi dezbătut în Parlament un proiect de lege privitor la reproducerea umană asistată medical. Proiectul prevede că un cuplu ce doreşte să fie asistat reproductiv trebuie să facă o cerere care va fi confirmată sau infirmată de către medicul ginecolog, după o lună de la data solicitării, iar înainte de naşterea copilului, o instanţă judecătorească trebuie să decidă dacă până în acel moment au fost respectate toate condiţiile prevăzute de lege. Această hotărâre judecătorească stă la baza întocmirii certificatului de naştere al copilului.

ÎNCURCĂTURI JURIDICE. În 1998, cînd a venit pe lume Kristian, societatea românească nu era pregătită pentru astfel de cazuri. Legislaţia nu permitea recunoaşterea lui Kristian ca fiind copilul Liviei, pentru că a fost adus pe lume de o altă femeie. Singura posibilitate legală era adoptarea copilului. "Sub nici o formă nu am vrut. Ajungeam de unde am plecat! Ar fi crezut toată viaţa că a fost adoptat", spune Livia. Prin eforturile echipei de medici care a realizat premiera la nivel de ţară, ministerele Justiţiei şi Sănătăţii au format o comisie comună, pentru a analiza cazul. Procedurile au durat luni de zile, însă în cele din urmă paternitatea a fost recunoscută. Doi ani mai tîrziu, legislaţia s-a schimbat, iar copiii aduşi pe lume în astfel de condiţii sunt recunoscuţi ca fiind ai părinţilor genetici.

MAMĂ PURTĂTOARE. "Mama-purtătoare" sau "mama-surogat" este acea femeie care acceptă să poarte o sarcină în locul unei femei infertile şi să aibă un copil pentru aceasta, în urma unui contract cu cuplul infertil. Această soluţie extremă este adoptată atunci când o femeie ovulează, dar nu poate duce sarcina la termen. În această situaţie, ovocitele sunt fecundate, "in vitro", de spermatozoizii soţului, iar embrionul obţinut este transferat în uterul mamei-purtătoare, pregătit pentru gestaţie.

ÎN INCUBATOR. Pentru ca inseminarea să se finalizeze cu succes, atât ovocitele cât şi spermatozoizii sunt păstraţi într-un incubator special, la o temperatură constantă de 37 de grade Celsius. La o jumătate de oră după recoltare, sperma lichefiată este introdusă într-o centrifugă specială, care are rolul de a separa spermatozoizii mobili de cei imobili. Urmează apoi spălarea spermatozoizilor mobili cu o soluţie specială, pentru îndepărtarea bacteriilor. Din spermatozoizii mobili se realizează proba care se inseminează apoi în colul uterin. Ei sunt aspiraţi cu ajutorul unui cateter special şi, mai apoi, inseminaţi.

SUPEROVULAŢIA. Înainte de inseminare, femeia, indiferent de vârstă, este pregătită, printr-un tratament special, să superovuleze. În urma medicaţiei de stimulare, femeia reuşeşte să aibă între 20 şi 30 de ovule pe lună. Cu cât numărul de foliculi este mai mare, cu atât şansele de a rămâne însărcinată sunt mai mari.

MAI IEFTIN LA NOI. Datorită costurilor foarte scăzute, la Centrul de ertilizare in vitro care funcţionează în cadrul Clinicii Universitare de Obstetrică şi Ginecologie "Bega" din Timişoara vin pacienţi din lumea întreagă. Dacă, spre exemplu, o asemenea intervenţie într-o clinică occidentală costă în jur de 5.000 de dolari, în România se lucrează şi la jumătate de preţ. În Bucureşti, o operaţie de fertilizare "in vitro" costă între 2.000 şi 2.500 de dolari, în timp ce la Timişoara, costurile sunt de aproximativ 25 de milioane de lei.

PRIMUL "IN VITRO". Anul 1978 a fost crucial pentru reproducerea asistată. Atunci s-a născut copilul Louise Brown, primul venit pe lume prin procedeul fertilizării "in vitro". Cercetările obţinuseră însă primele rezultate cu mulţi ani înainte. În 1891, Walter Heape demonstrase că este posibil să se recupereze un embrion (aflat in stadiu de preimplantare) prin aspirarea unui oviduct de iepure şi transferul acestui embrion unei mame adoptive.

IMPLANT DE OVOCITE. De curând, prof. Ioan Munteanu, şeful Clinicii Universitare de Obstetrică şi Ginecologie "Bega" din Timişoara a pus la punct o metodă sigură şi modernă pentru a ajuta femeile care nu pot avea copii. Metoda constă în extragerea - printr-o operaţie trans-vaginală - ovocitelor de la femeile tinere, sănătoase şi implantarea lor la femeile mai în vârstă, care au probleme cu fertilitatea. Operaţia nu este traumatică şi nu comportă riscuri. Costul unui ovocit este de 50 de euro. "O femeie are doi rinichi şi vreo 400 de ovocite într-o singură viaţă. Pe parcurs, femeia foloseşte ovocitele doar când concepe un copil. Din cele 400 de ovocite, femeia foloseşte 2, 3, 4, în funcţie de numărul de copii pe care şi-l doreşte. Restul se pierd" - a declarat, pentru BĂNĂŢEANUL, profesorul Munteanu.

STUDIU EUROPEAN. Conform raportului Societăţii Europene de Reproducere Umană şi Embriologie din 2003, mamele-surogat nu suferă de probleme emoţionale grave nici în timpul sarcinii, nici atunci când predau copilul părinţilor biologici. Studiul în urma căruia s-a ajuns la această concluzie a fost realizat de cercetători de la City University din Marea Britanie, conduşi de prof. Susan Golombok. Din 34 de mame-surogat intervievate, nici una nu a declarat că a suferit în momentul despărţirii de copilul pe care l-a purtat în pântece nouă luni. Mai mult, majoritatea mamelor surogat rămân în relaţii bune, de prietenie, cu cuplurile cărora le poartă copiii. Cinci dintre femeile intervievate au fost mame-surogat nu doar o singură dată, şapte - erau rude apropiate ale părinţilor biologici, iar celelalte 27 nu-i cunoşteau pe aceştia atunci când au luat decizia de a deveni mame purtătoare. Cât despre motivele pentru care au ales să devină mame-surogat, femeile intervievate au răspuns astfel: 31 (91%) - "pentru a ajuta un cuplu care nu poate avea copii", 5 (15%) - "bucuria de a fi însărcinate", 2 (6%) - "sentimentul împlinirii". O singură mamă- surogat a motivat că a luat decizia pe considerente financiare. Douăzeci dintre mamele-surogat au declarat după un an de la naşterea copilului că nu simt o legătură specială faţă de acesta, în timp ce 14 au declarat contrariul. Însă nici una nu a declarat că simte că acel copil este al ei.