"Prima echipă la care am jucat a fost a Dianei, sora mea. Zice că era a ei pentru că e mai mare cu un an decât mine, presupun, pentru că pe terenul de fotbal improvizat dintr-o plapuma eu eram şeful, nu ea. Aveam vreo patru ani când o obligam să întindă plapuma pe jos, în camera noastră din apartamentul în care stăteam la Reşiţa, şi o puneam să-mi tragă la poartă. Aveam de gând să mă fac portar, îmi aduc aminte. Sor'mea , care apărea în apartamentul meu în vacanţe - pentru că stătea mai mult pe la ţară - era numai bună să-mi tragă şuuturi la poartă şi să împartă cu mine vina când distrugeam casa", îşi aminteşte Cristian Chivu primele meciuri din pruncia sa.

Îşi muşca sora

La început o muşca şi o întreba ce cauta în casa lui, dar cu timpul s-a obişnuit cu existenţa ei, chiar i-a devenit utilă, pentru că a fost primul său coechipier. Era înnebunit de fotbal, de mic. Tatăl, Mircea Chivu, era antrenor la CSM Reşiţa şi auzea discuţii în casă despre fotbal. "La trei ani - din câte îmi povestea mama - eu i-am anunţat, serios, că vreau să mă fac fotbalist". Nu a făcut-o chiar atunci: "M-au obligat să merg întâi la grădiniţă şi apoi la şcoală. Am amânat cariera fotbalistică până la vârsta de 9 ani, dar între timp mi-am exersat talentele artistice recitând poezii, întruchipând personaje din poveşti în piese de teatru şi declarându-le tuturor că educatoarea e iubita mea".

A fost un copil cu cheia de gât de când a intrat în clasa I, liber să facă toate drăciile care-i treceau prin cap. "Şi-mi treceau, nu glumă. Nu eram chiar cel mai liniştit copil din lume, pentru că aveam probleme importante de rezolvat în jurul blocului. Să dau cu pietre pe geamul de la baie al profei de desen care stătea în spatele blocului nostru şi să-i sparg oglinda, să dau prelata la o parte de pe maşina unui nene care mă supărase şi să-i las nişte zgârieturi serioase ca să le ţină minte, să-i sparg capul unui copil, să-l sparg pe al meu cazând cu bicicleta, să ajung acasă cu găuri în talpă şi în cap de la cuie. Ocupaţii serioase pe care le-am exersat până când am decis că e momentul să mă apuc de cariera de fotbalist", mărturiseşte Cristi.

Transferul la şcoala sportivă şi geamul "profei"

Când era în clasa a III-a la Şcoala Generală nr.8 din Reşita, părinţii l-au înscris la Şcoala Sportivă. "Transferul" de la echipa de fotbal din apartament la şcoala sportivă a fost primul pas pe care l-a făcut pe drumul care l-a adus acum la Roma. Nu ştia atunci unde o să ajungă: "Nu ştiam decât că mie îmi place să joc fotbal mai mult decât să dau cu pietre în geamul profei". Mergea la cursuri dimineaţa, apoi avea antrenament în fiecare zi. După antrenament, pentru că dura numai două ore şi nu-şi satisfăcea în totalitate nevoia de fotbal, mai rămânea pe teren şi trăgea la poartă până se însera. Acasă o lua de la căpat cu terenul făcut din plapumă şi cu o minge de tenis, mai uşor de prins decât una normală şi mai puţin periculoasă pentru mobila din jur", îşi aminteşte sora fotbalistului.

L-a scăpat revoluţia

"Am avut un noroc chior în 1989 că a venit Revoluţia şi m-a scăpat de la un viitor de delincvent juvenil, locatar al şcolii de corecţie. Aveam nouă ani, era cu o săptămână înainte de momentul revoluţiei, când eu şi sora mea ne-am decis să cercetăm sediul PCR care era la parterul blocului. Eram mic şi slab, singurul capabil să intre printre gratii şi să dea raportul, aşa că n-am stat mult pe gânduri. Am spart sediul PCR, mi-am marcat teritoriul pe hârtiile comuniştilor şi le-am furat ştampila. Am zis să nu mă duc la sora mea cu mâna goală, având în vedere că-mi spăla echipamentul şi îmi dădea să mănânc, aşa că i-am făcut cadou ştampila comuniştilor, să se joace cu ea. Ne-am ştampilat reciproc vreo trei zile, până când au venit PCR-iştii la noi la uşă, hotărâţi să mă ducă la şcoala de corecţie. Revoluţia m-a scăpat de data asta şi m-am putut concentra iarăşi pe viitorul meu de fotbalist".

Confirmarea

"Prin clasa a 6-a tata şi-a dat, în sfârşit, verdictul. A anunţat-o pe mama că o sa ajung un mare fotbalist. Nu ştiu cât de mult l-a crezut mama, dar în mod sigur a mai luat-o de pe capul meu cu notele mari şi veşnicul <<Fă-ţi temele!>>. Din punctul meu de vedere, tema cea mai importantă era să joc fotbal şi asta am făcut", mărturiseşte Cristi.

A ajuns să joace la clubul la care era antrenor Mircea Chivu, CSM Reşiţa, într-o atmosferă pe care o considera uşor ostilă şi pe care de abia mai târziu a înţeles-o. Niciodată tatăl său n-a vrut ca el să fie băgat în seamă la echipă pentru că era băiatul lui Chivu. "Îl judecam, îl acuzam cumva atunci, în sinea mea, pentru că mă trata cu indiferenţă, se purta cu mine mai rece decât cu ceilalţi jucători. Cerea mult şi eu făceam tot posibilul să-i arăt că sunt bun. Îmi aduc aminte că am întrebat-o pe mama, după ce am mai crescut, după ce tata a murit, de ce nu mi-a spus niciodată mie, direct, că am talent la fotbal, de ce nu m-a încurajat mai mult. Cred că mi-am răspuns singur la întrebarea asta după o vreme. Răceala lui de atunci m-a îndârjit şi mai mult să arăt ce pot, m-a făcut să muncesc, ceea ce nu ştiu dacă s-ar fi întâmplat dacă eram cocoloşit şi favorizat. Talentul fără muncă nu duce nicăieri, îmi dau seama acum. Cred ca aş fi rămas un veşnic <<băiat cu potenţial>> dacă n-aş fi avut ceva de demonstrat, în primul rând mie, şi în al doilea rând tatălui meu, dacă pe vremea când eram la Reşiţa tata nu mă trimitea cu tramvaiul acasă în timp ce el pleca cu maşina, deşi plecam de la stadion în acelaşi timp. Ştiu şi simt că a avut mereu încredere în mine".

N-a mai apucat să-l vadă mai departe de Reşiţa. Avea 17 ani când a murit tatăl său, cel care a dat numele Stadionului de Fotbal al echipei CSM Reşiţa. Restul e istorie.

	REMEMBER