Să ajungi până la Spata e o aventură. Mai întâi, dacă nu eşti dotat cu o maşină de teren, trebuie s-o apuci pe jos din comuna Bara, peste dealuri, vreo patru-cinci kilometri. Şi neapărat să nu uiţi să cauţi o bâtă, cu care să te aperi de câinii ciobăneşti care, parcă de prea multă plictiseală, atacă fioroşi. Abia după o oră de cutreierat pe potecile întreţinute de turmele de oi apar primele semne că satul e aproape.

Căminul porcilor

La Spata, peisajul e dezolant. Câteva case în paragină, cimitirul în care buruienile sunt mai înalte decât crucile şi multe, multe animale care pasc aiurea. Înaintarea prin sat îţi dă un sentiment ciudat. Nici ţipenie de om, doar porci sălbăticiţi de prea multă libertate, nişte vaci şi câţiva câini care-şi apără cu străşnicie teritoriul.

Căminul cultural, unde funcţiona cu ani în urmă şi şcoala, a devenit adăpost umbros pentru scroafele cu purcei mici. Din frumuseţea de clădire ridicată cu greu, odinioară, de săteni au mai rămas doar zidurile şi o idee de acoperiş. Vizavi, în biserica fără turlă şi-au făcut cuib câţiva corbi. După ce ochiul se obişnuieşte cu peisajul, ceea ce şochează în acest colţ uitat de lume este chiar primul semn de civilizaţie: iluminatul stradal.

Minoritatea oamenilor

Curentul electric a ajuns prea târziu la Spata. Majoritatea locuitorilor deja plecaseră, iar cei rămaşi îşi cam făceau bagajele. Preotul vânduse de mult cu zece mii de lei cele două clopote ale bisericii, şcoala se desfiinţase din lipsă de copii, iar de căminul cultural nu se mai îngrijea nimeni.

În ciuda aparenţelor, satul nu e tocmai pustiu. Locuiesc acolo 19 oameni, dintre care doar doi sunt băştinaşi, iar patru sunt copii care vin în vacanţă. Restul, familii de ciobani din Sibiu stabilite în case cumpărate pe nimic de la sătenii plecaţi care-ncotro. Şi aşa, numărul porcilor, al oilor, al vacilor şi chiar al stâlpilor becurilor care noaptea luminează pustietatea îl depăşeşte pe cel al oamenilor.

Ciobănaş cu 700 de oi

Unul dintre sătenii care întâmpină cu căldură orice vizitator al satului este Vasile Sterp, în vârstă de 65 de ani. A venit la Spata de şapte ani, împreună cu familia, din satul sibian de munte Poiana Jina. Patruzeci de ani a fost oier, iar satul în care locuieşte acum l-a descoperit cu mult timp în urmă, în transhumanţă. "Mergeam cu oile în fiecare an 200 de kilometri, de la munte la câmpie, la iernat. Ne lua cam două-trei luni să ajungem aici de la Sibiu", îşi aminteşte ciobanul. De oierit a început să se ocupe de tânăr, când a primit cadou de nuntă de la părinţi 30 de oi. Acum turma lui numără 700 de capete şi Vasile Sterp îşi permite să plătească alţi ciobani care să aibă grijă de oile sale.

"Bâta e încă un om"

În cele patru decenii în care a fost cioban veritabil, Vasile Sterp a întâlnit o mulţime de pericole şi a avut de înfruntat sub cerul liber geruri grele. Cele câteva reguli ale ciobăniei par uşoare, dar trebuie să ai voinţă de fier ca să le urmezi. "Cojocul e bunul cel mai de preţ al ciobanului: ţine de frig iarna, iar noaptea e un aşternut cald. Apoi bâta... Bâta e încă un om. Cu ea te aperi de lupi, de mistreţi, ba chiar de urşi. Pe bâtă te sprijini când veghezi oile. Stai aşa ore în şir şi te gândeşti unde o fi iarba mai bună, de unde să iei lemne pentru foc, iar dacă eşti lângă şosea, te mai uiţi la maşini, poate mai vezi o domnişoară drăguţă la volan. Când dormi, dormi somul păsărelelor, cu un ochi închis şi unul deschis. Că tre' să veghezi mereu. Că oaia când e sătulă pleacă de lângă turmă şi atunci tre' s-o aduci înapoi. Iarna e mai greu, că mănânci mămăligă îngheţată şi sălbăticiunile atacă turma", spune, din experienţă, Vasile Sterp.

Pricini de ceartă

După poveştile lui Vasile Sterp urmează cele ale bătrânei Floare Şera Nicoli, care împreună cu soţul ei sunt ultimii localnici băştinaşi. Sufletul ei e plin de supărare şi amărăciune şi se gândeşte serios să plece şi ea din Spata. E mereu în conflict cu sibienii, despre care spune că o ameninţă şi că vorbesc urât cu ea. "Ne înjură, nu ne lasă animalele să pască în grădina pe care vecinul nostru ne-a dat-o. Spun că e a lor. Acum am trecut pe lângă casa altor vecini şi am văzut geamurile sparte. Numai rele fac aici", spune Floare Şera Nicoli.

Deşi întregul sat e al lor, oamenii tot găsesc pricini de ceartă. Nimeni nu-i aude însă: primul post de poliţie e la 4 kilometri, peste dealuri, iar preotul împăciuitor şi-a părăsit enoriaşii, astfel că fiecare dintre cei 19 locuitori din Spata rămâne cu dreptatea lui.

	REPORTAJ