Călugăriţele aşteaptă ora 7 seara. Acela e momentul în care sora Letiţia, cea mai tânără dintre ele, va porni computerul pentru a viziona cel mai recent film al lui Mel Gibson, "Patimile lui Cristos". O parte din film l-au văzut cu o seară înainte, iar o altă parte o vor urmări abia peste o zi. Totul se întâmplă într-o cameră a casei în care locuiesc, o singură oră pe seară, deoarece călugăriţele au program strict şi trebuie să meargă devreme la culcare.

Dintre cele peste 400 de călugăriţe care activau în cadrul Ordinului Notre-Dame din Timişoara în 1948, astăzi au rămas doar 11, în vârstă de peste 80 de ani. Lor li se adaugă două surori foarte tinere. Este evidentă lipsa celor de vârstă medie, însă explicaţia e simplă şi în acelaşi timp dureroasă: în 1948 orânduirea comunistă a desfiinţat ordinul şi i-a confiscat toate proprietăţile, printre care clădirile în care astăzi îşi desfăşoară activitatea Colegiul Bănăţean, Liceul Sârbesc şi Casa Studenţilor. Călugăriţele au fost nevoite să plece în străinătate sau să-şi găsească o slujbă la stat. Ele au ţinut însă legătura şi chiar se întâlneau uneori în locuri secrete. După cei 50 de ani de comunism în care nu au avut voie să poarte hainele monahale, în 1992, Ordinul de Notre-Dame din Timişoara a fost reînfiinţat, iar călugăriţele, câteva dintre ele, au revenit în oraş. Toate bătrâne şi fiecare cu povestea ei despre ce a făcut în timpul comunismului.

Una dintre ele, sora Donata, are 94 de ani. S-a născut la Sânmartin, în judeţul Arad, iar straiele călugăreşti le-a îmbrăcat la vârsta de 21 de ani. După ce a urmat Liceul Pedagogic, în 1933, a devenit învăţătoare şi călugăriţă la Notre-Dame. După evenimentele din 1948, sora Donata, la fel ca multe alte călugăriţe de la Notre-Dame, a început să-şi caute de lucru. Din mediul educaţional şi stricteţea mănăstirii, sora Donata a ajuns să fie casieră la o magazie de ghete şi la un depozit de fier din Fabric, iar după zece ani a primit un post de administrator la Liceul "Carmen Sylva". A mers zi de zi la serviciu, până în 1970, când a ieşit la pensie. Apoi, timp de 15 ani, a meditat copii la limba germană. "Aveam câte doi, trei în fiecare zi şi am dus-o aşa până când am fost prea bătrână ca să mai pot face lecţii cu ei", povesteşte sora Donata, cu emoţie. Acum, deşi bolnavă, e fericită că a putut să se întoarcă printre câteva dintre colegele ei din tinereţe. "M-am călugărit pentru că m-a chemat Dumnezeu; nici un moment din viaţă nu am regretat acest lucru şi întotdeauna am fost mulţumită. Cât au fost comuniştii, deşi n-am avut voie să port hainele călugăreşti, sufletul mi-a rămas la fel", spune sora Donata.

O altă călugăriţă, sora Iustina, a muncit, începând din 1949, la Uzina Electrică a oraşului. A făcut un curs de calificare la locul de muncă şi a devenit electrician. În '68 a ieşit la pensie şi, pentru ca timpul să treacă mai uşor, s-a angajat ca electrician la biserica din Iosefin.

O poveste impresionantă are şi sora Kunigunde, care s-a călugărit la 16 ani, chiar la începutul celui de-al doilea război mondial. Primele ei amintiri de călugăriţă sunt legate de soldaţii răniţi din spitalul de la Lipova, pentru care făcea mâncare: "Erau şi nemţi, şi ruşi, şi români, însă nimeni nu făcea vreo diferenţă între ei. Acolo erau în primul rând oameni, nu soldaţi", îşi aminteşte aceasta. Sora Kunigunde nu a apucat să poarte prea mult hainele călugăreşti. În 1949, având experienţa din război, s-a angajat ca bucătărească la o grădiniţă din Arad. A reuşit să economisească nişte bani şi şi-a cumpărat un apartament. În '92, când s-a reînfiinţat Ordinul, la fel ca alte călugăriţe, sora Kunigunde şi-a vândut locuinţa, iar banii i-a adus cu ea la Timişoara, unde au fost folosiţi la construirea aşezământului de pe strada Iuliu Maniu, în care locuiesc şi se roagă astăzi călugăriţele Notre-Dame.

Se apropie ora şapte, iar călugăriţele se aşază fiecare pe câte un scaun şi aşteaptă să înceapă filmul. Toate vorbesc la perfecţie germana (de fapt, româna au învăţat-o la şcoală), iar acum comentează partea din film vizionată cu seară în urmă. Înainte de a începe, sora Kunigunde traduce esenţialul discuţiilor lor: "Am mai văzut filme pe teme religioase, cam tot ce a apărut, dar acesta e altfel. E dureros, violent, dar credem că e cel mai aproape de adevăr. Însă nici un film nu poate să cuprindă suferinţa Mântuitorului". În faţa unui asemenea sacrificiu, suferinţa lor din vremea comunismului li se pare neesenţială.

716 ELEVE, 7 NAŢIONALITĂŢI. În perioada interbelică, în cadrul Ordinului Notre-Dame, la Timişoara funcţionau o grădiniţă, o şcoală primară, gimnaziul şi liceul de fete (foto). În momentul închiderii instituţiei de către comunişti, la liceu învăţau 716 eleve de naţionalităţile maghiară, română, germană, bulgară, slovacă, evreiască şi italiană. În prezent, parohia catolică revendică toate imobilele, iar călugăriţele Notre-Dame au reluat tradiţia, înfiinţând o grădiniţă catolică.

O ZI LA MĂNĂSTIRE. Surorile Regina, Serena, Iustina, Cristina, Gertrudes, Kunigunde, Donata, Melina, Henriette, Bernardette, Letiţia, Paulina şi sora superioară Margit îşi încep ziua la ora 6 dimineaţa, cu o rugăciune de jumătate de oră. Apoi urmează liturghia şi abia la ora 8 vine rândul micului dejun. Până la ora 11, când are loc adoraţia, fiecare îşi vede de treaba ei, dereticând prin grădină, în capelă sau la bucătărie. La ora 12, călugăriţele iau prânzul, iar apoi au program de voie. Între orele 15 şi 16 nu pot fi deranjate, deoarece se află la rugăciune. Cinează la ora 18, iar dacă nu au în program ceva deosebit, se duc la culcare la ora 8 seara.

Călugăriţele aşteaptă să fie vizitate la mănăstire de către fete tinere, care poate vor fi atrase de viaţa monahală. Deocamdată sunt doar două surori tinere care urmează să plece pentru un an în Munchen, pentru a se pregăti şi pentru a învăţa tainele şi regulile Ordinului Notre-Dame.