Timişoara anului 1552. La porţile cetăţii, târziu în noapte, se abat pelerini. Cu toate insistenţele lor, porţile rămân închise. Podurile au fost de mult ridicate şi nimeni nu are dreptul să intre în cetate după căderea întunericului. Un agă cu soldaţii lui înconjoară bastioanele până spre dimineaţă, când strigătul "Alah e unic!" înviorează Timişoara.

Punct strategic

În urmă cu 452 de ani, Timişoara devenea reşedinţă de paşalâc turcesc. Timp de 164 de ani, a aparţinut imperiului otoman, constituind împreună cu cetatea Belgradului o adevărată placă turnantă în sistemul militar ofensiv-defensiv al Porţii Otomane, orientat spre Europa Centrală. Cetatea şi oraşul au cunoscut un permanent du-te vino de oşti, căpetenii, suite militare sau nobiliare şi solii străine, dar şi o bunăstare care avea să se perpetueze. O descriere interesantă a cetăţii a făcut-o Evliya Celebi, un scriitor turc care a vizitat oraşul în anul 1660. Conform acestuia, cetatea Timişoarei era construită în plan pentagonal, cu fortificaţii realizate din lemn gros, cu umplutură de pământ, piatră, var şi gips.

Fortăreaţă de nepătruns

Zidurile cetăţii, groase de 50-60 de picioare, nu puteau fi dărâmate nicicum. "Zidul nu avea creneluri, dar era străpuns de mici deschizături pentru cele 200 de tunuri care asigurau apărarea. Fortificaţia era înconjurată de un şanţ plin cu apă. Mergând pe jos, cetatea putea fi înconjurată timp de o oră, perimetrul măsurând 5-6 kilometri", a povestit Evliya Celebi. În faţa lor, peste şanţul cu apă, se aflau podurile de lemn, ridicate noaptea cu ajutorul scripeţilor.

Cinci porţi

La miazăzi, se deschidea Poarta Azapilor, o poartă foarte mare şi solidă. "Spaţiul dintre două porţi e plin de felurite arme, iar paznicii sunt înarmaţi zi şi noapte. Cheile acestor porţi se păstrează, în toate nopţile, la agaua ienicerilor şi nu le dă nici paşei, dacă acesta i le-ar cere", mai scria Celebi. Spre miazănoapte, o altă poartă străjuia intrarea în oraş: Poarta Cocoşului. "Deasupra ei se află o clădire înaltă şi deschisă în toate părţile... Orice trecător sau musafir poposeşte acolo. Tot acolo e turnul cu orologiu, iar deasupra lui se află un cocoş de fier. Când vântul atinge cocoşul, acesta se mişcă scârţâind şi arată direcţia vântului. E lucrat cu foarte mare măiestrie şi după el s-a dat numele de Poarta Cocoşului", notează Celebi. O altă poartă a fost cea dinspre apă, o poartă simplă, trainică, numită Poarta Malului. Despre celelalte două porţi, Poarta Sângelui şi Poarta Mică nu s-au păstrat mărturii.

După patru veacuri

La aproape patru veacuri de la călătoria lui Celebi, istoricul Ioan Haţegan (foto) a încercat să plaseze vechile porţi otomane în contextul actual al oraşului. "Una dintre porţi se afla între Colegiul Tehnic (fostul Liceu Industrial nr. 5 MIU) şi Muzeul Banatului, la capătul străzii Lucian Blaga. O alta era chiar pe actuala stradă Eugeniu de Savoya, în dreptul casei prinţului. O altă poartă se afla în Piaţa Unirii, între Episcopia Ortodoxă Sârbă şi Banca "Ion Ţiriac". Penultima poartă a cetăţii era situată în locul unde astăzi se află Cartea Funciară. Ultima intrare în oraş pare să fi fost în zona Pieţei Libertăţii, însă locul nu poate fi precizat cu certitudine", spune Haţegan. Cine caută în zadar astăzi urmele porţilor otomane bagă totuşi de seamă că, fie mic, fie mare, Timişoara a rămas un oraş minunat.

	ORAŞUL