Opereta "Liliacul", de Johann Strauss, a intrat în repertoriul scenei lirice din urbea de pe Bega din chiar prima stagiune a fiinţării acesteia. Gongul premierei, montate de însăşi directorul fondator, marea artistă Aca de Barbu - şcolită la Viena - , a răsunat în seara de 10 martie 1949. De-a lungul stagiunilor, acest titlu repertorial a cunoscut alte trei înnoiri, cea de a patra urmând a ieşi sub luminile rampei în această săptămână, la 28 şi 31 decembrie 2004.

Cu "mânie proletară"

Prima punere locală în scenă a operetei-emblemă a revelionului avea să aibă şi alte ecouri decât cele îndeobşte legate de câte o premieră. Cum vremurile dădeau în clocot de atâta schimbare, "punctul de vedere oficial" a venit prin intermediul presei; o parte din text a fost inserată, în chip de memento peste timp, de muzicologul Rodica Giurgiu, în monografia intitulată "S-a ridicat cortina" (Editura "Brumar", Timişoara,1999): "Dacă această operetă a putut să figureze permanent în repertoriile instituţiilor muzicale din ţările burgheze, fiind primită fără rezerve, acest lucru se datoreşte faptului că opereta are un conţinut banal, înfăţişând unele situaţii idilizate, încadrându-se de minune în principiile clasei capitaliste. Altele sunt cauzele pentru care <<Liliacul>> e reprezentat pe scenele Operelor din ţările de democraţie populară. Cel mai principal motiv (?! - n.r.) îl constituie muzica scrisă de Strauss, şi aici trebuie să trasăm o linie de despărţire între muzică şi text". Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că lumea a încetat, din clipa apariţiei "cronicii", să se bată pe bilete la "Liliacul"; până la final de stagiune, spumoasa poveste muzicală s-a reluat de 13 ori. La 1 iulie 1957, trupa Operei sărbătorea cea de-a 100 -a reprezentaţie. De-a lungul anilor, această atât de populară operetă a rămas un best-seller timişorean, doar trei stagiuni petrecându-se - din motive cu adevărat obiective - fără "Liliacul" (între anii 1959 şi 1961). Pe răbojul stagiunilor, cifra reprezentării trece binişor de 500, cea a spectatorilor bătând dincolo de numărul locuitorilor urbei: mult peste trei sute de mii.

Mica Vienă

La premiera din '49 s-au aflat - pe scenă, în fosa de orchestră ori în culise - foarte tinerele speranţe de-atunci Ladislau Rooth, Toma Popescu, Dumitru Gheorghiu. Pe parcursul deceniilor, au intrat, cu strălucire şi brio, în echipa "Liliacului" de Timişoara, şi o stea a marilor scene ale lumii, precum Corneliu Murgu, dar şi multe-multe nume familiare, prin forţa împrejurărilor, doar unui restrâns areal geografic.

Variante modernizate de "Liliacul" au ieşit sub luminile rampei la 10 martie 1978, respectiv 31 decembrie 1988. Revelionul care ne purta spre '95 a prilejuit o ieşire-surpriză la rampă cu "Liliacul", dăruită urbei de Ioan Holender, directorul general al Operei de Stat din Viena. Din capitala Austriei sosiseră atât artizanii premierei omonime vieneze - prim-regizorul, scenograful, coregraful -, cât şi decorurile, costumele, aparatura electronică, trusele de machiaj, recuzita.

Bate gongul...

... pentru un alt "Liliacul" la 28 decembrie a.c. (ora 18) şi în seara de revelion (ora 19). Spectacolul, atât de mult dorit şi apreciat de public, beneficiază de noi decoruri şi destule alte surprize; va fi cântat integral în limba germană, aşa cum va fi reprezentat, peste câteva zile, în Olanda. Aşa cum se întâmplă pretutindeni în eleganta lume a operei, la 31 decembrie 2004, după căderea cortinei la "Liliacul", la Opera Naţională din Timişoara - în cea mai elegantă locaţie - se dă semnalul de începere pentru un revelion şic. Două sute de fericiţi timişoreni (care au scos din buzunare un milion de lei pentru bilet şi alte două de tacâm) vor petrece noaptea dintre ani cu sentimentul descinderii în tunelul timpului, catapultaţi fiind în plină atmosferă de "Liliacul".

	SPECTACOL