În satul Biniş, din Caraş-Severin, odinioară cunoscut centru de olari, străvechiul meşteşug mai este păstrat de un singur olar, dar faima lui nea Ionică Stepan a depăşit de multă vreme nu numai hotarele aşezării de baştină, ci şi ale ţării. La cei 84 de ani, frământă lutul şi învârte roata cu agilitatea unui bărbat în putere. "Mişcarea mă face să nu primesc reumă, la anii mei nu mă doare nici o unghie", spune, mândru, nea Ionică.

O roată faimoasă

De 70 de ani, nea Ionică Stepan meştereşte fel de fel de oale de pământ, continuând o tradiţie a familiei păstrată de câteva generaţii. "Pe băncuţa asta o lucrat moşu' meu şi tata meu, apoi am preluat-o eu", povesteşte nea Ionică, arătând spre roata pe care a lucrat întreaga viaţă. Pe măsură ce numărul olarilor s-a împuţinat, faima lor şi a uneltelor tradiţionale, aceleaşi din preistorie, a crescut, iar roata lui nea Ionică a ajuns să fie plimbată nu numai prin muzeele din ţară, ci şi prin mai multe oraşe din Germania sau Franţa. Printre îndeletnicirile practice astăzi la modă, olăritul, pe vremuri practicat de aproape fiecare bărbat dintr-un centru de olari, a ajuns de-a dreptul o curiozitate.

Ceramică de Biniş

Nea Ionică se aşază la roată, ia în palmele bătătorite o bucată de lut frământat şi, în mai puţin de jumătate de oră, orice formă de vas de pământ care se făcea la Biniş e gata. Cunoscătorii care văd o oală ieşită din mâinile lui nea Ionică Stepan pot spune cu certitudine că e "ceramică de Biniş" tipică, atât după forma acesteia, cât, mai ales, după decor: "Tata o fost dur cu mine, trebuia să lucrez cum o vrut el, aşa cum se făcea la Biniş", mărturiseşte, astăzi, nea Ionică. Roata începe să se învârtă cu iuţeală, bucata de lut îşi schimbă de mai multe ori înfăţişarea modelată în palmele meşterului şi, în cele din urmă, acesta modelează un ulcior, "bun şi astăzi la coasă, că păstrează apa rece".

Taina "semnelor"

Decorul caracteristic oalelor făcute la Biniş este făcut cu pământ galben şi caolin, care, după ardere, îşi schimbă culoarea în roşu şi alb. "Liniile de pe toartă înseamnă că atâţia lei trebuie să iei pe vas, aşa am învăţat de la tata, când mai mergea la târg la un şpriţ sau la o răchie şi mă lăsa pe mine să vând oale", destăinuie nea Ionică un mic secret al meşteşugului. Oala e desprinsă apoi de pe roată cu o bucată de sârmă subţire şi, după decorare, vasele sunt lăsate să se usuce şi apoi arse în cuptoare anume, cam şase-şapte ore, la o temperatură care depăşeşte o mie de grade.

Celebru în Europa

Astăzi, cu mici excepţii, oalele de pământ nu prea mai au căutare în gospodăriile oamenilor, nici măcar în cele ale meşterilor olari, fiind înlocuite cu produse industriale. Se mai vând pe la târguri, celor doritori să-şi decoreze casa cu obiecte rustice, ori sunt achiziţionate de muzee şi case de cultură pentru posteritate. Cu ceramica de Biniş, nea Ionică a luat în schimb o mulţime de premii la târgurile de meşteri populari din ţară şi a avut mare succes şi în străinătate. "În urmă cu vreo 20 de ani, am fost singurul ales din tătă ţara să plec în Germania. M-o trimis Muzeul Satului din Bucureşti, Suzana Gâdea mi-o dat aprobarea", îşi aminteşte el. Ziarele din Germania au scris despre el, a fost invitat într-o emisiune a unui post de televiziune din Berlin. A participat la târguri internaţionale şi în Franţa, unde are chiar şi un cuptor de ars oale, şi în Austria, alături de cei mai valoroşi meşteri populari în arta olăritului. De altfel, nea Ionică are şi acum câte o roată de olar pusă deoparte la Muzeul Satului Bănăţean, unde a reclădit şi a pus în funcţiune cuptorul din curtea casei de la Jupâneşti, la cel din Bucureşti, la Gottingen şi la Toulon.

	TRADIŢII