În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea au început lucrările de demolare a fortificaţiilor Timişoarei, acestea continuând în primele două decenii ale veacului următor. Mii de familii venite din Banat, Transilvania sau Ungaria au lucrat la dărâmarea zidurilor, terasarea şi umplerea şanţurilor, curăţirea şi netezirea terasamentelor, stivuirea zecilor de milioane de cărămizi şi transportarea molozului. După aproape un veac de la încheierea demolării, sistemul de apărare al vechii cetăţi iscă o vie polemică între specialişti.

Făcând referire la recentul desen realizat de graficianul bucureştean Radu Oltean, care înfăţişează cetatea Timişoarei şi fortificaţiile construite de austrieci, Valentin Cedică, şeful secţiei de arheologie de la Muzeul Banatului şi fost şef al secţiei de istorie, susţine că cele trei rânduri de fortificaţii n-au existat niciodată. "Fortificaţiile ce apar pe desen sunt luate după o propunere. Niciodată nu au existat cele trei linii de fortificaţie. Ele nu rezonau cu cerinţele militare ale epocii şi s-a renunţat la propunerea făcută, atât din raţiuni militare, cât şi financiare. După ştiinţa mea, au existat un singur rând de fortificaţii şi bastioanele." Probabil că punctul de vedere al lui Valentin Cedică a fost împărtăşit şi de alţi istorici, deoarece în spaţiul de expoziţie al Muzeului Banatului nu există nici o reproducere sau imagine a Timişoarei cu întreaga sa centură de fortificaţii, astfel încât nu e de mirare că vizitatorii rămân cu o imagine incompletă şi denaturată a vechii cetăţi fortificate.

Arhitectul Mihai Opriş (foto), specialist în probleme de urbanism ale Timişoarei, care locuieşte în prezent în Germania, a fost surprins să afle că există istorici timişoreni care susţin că fortificaţiile bastionare n-ar fi existat decât parţial. "În arhive se păstrează mii de documente nu numai privind construirea fortificaţiilor timişorene, dar mai ales privind întreţinerea şi reparaţiile, foarte costisitoare, ale acestora. O asemenea construcţie era imensă, nici nu putea funcţiona numai cu un singur rând de fortificaţii", spune Mihai Opriş. El a adăugat că, încă din studenţie, a constatat că arhitecţii bucureşteni nu cunoşteau sistemul complex de fortificaţii construit în Timişoara în secolul al XVIII-lea, iar acum descoperă că există şi timişoreni care au o imagine denaturată asupra evoluţiei urbanistice a oraşului.

Conform hărţilor din arhive, după 1716 au fost studiate mai multe variante de fortificare în sistem bastionar. După cel de-al treilea război austro-turc (1737-1739), Banatul ajunsese din nou provincie de graniţă, Timişoara devenind una din cele patru "cetăţi principale" ale Imperiului, astfel încât eforturile destinate construirii fortificaţiilor au sporit.

Pe multe planuri, fortificaţiile nu sunt desenate, căci centrul de interes era oraşul, şi nu cetatea. Fortificaţiile nu erau detaliate, deoarece reprezentau secrete militare (deşi suprafaţa pe care o ocupau era reprezentată), aşa încât e posibil ca acestea să fi indus în eroare unii istorici. Pe numeroase planuri din secolele al XVIII-lea, al XIX-lea şi chiar din secolul XX, ele apar însă, ceea ce demonstrează că sistemul a fost realizat în întregime.

Fundaţiile fortificaţiilor au fost identificate în urma cercetărilor de teren făcute de arhitecţi după demolarea lor, pentru a se stabili condiţiile de fundare pentru noile construcţii. Pe baza lor şi a numeroase alte surse, Mihai Opriş a realizat un studiu foarte documentat, în anii 1974-1975, care sintetizează informaţiile pentru toate etapele de evoluţie ale oraşului. Arhitectul timişorean a suprapus planurile cetăţii peste planul actual, tocmai pentru a se evita vechile fundaţii, dar se pare că ele sunt prea puţin consultate.

Fortificaţia de la Neuf-Brisach reprezintă apogeul fortificaţiilor poligonale de tip Vauban, sistem de apărare de care a beneficiat şi Cetatea Timişoarei

1723 sau 1732? Potrivit lui Francesco Griselini, după cucerirea de către austrieci, Timişoara a devenit "unul din cele mai frumoase şi bine orânduite oraşe ale monarhiei". În lucrarea sa "Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara", Johann Preyer indică data de 25 aprilie 1723 pentru începerea construirii noilor fortificaţii, dar arhitectul Mihai Opriş, care a studiat ani de zile sistemul de fortificaţii al Timişoarei, susţine că lucrările au început în 1732, ele fiind finalizate în 1765. Uriaşa centură de fortificaţii bastionare avea o lăţime medie de 585 de metri şi era înconjurată de glacis (o lucrare de fortificaţii de pământ, în pantă, care cobora spre inamic). De la linia de circumvalaţiune care marca limita exterioară a glacisului, începea esplanada, un câmp lat de 949 de metri supus interdicţiilor de construire, astfel încât celelalte cartiere se aflau la aproape doi kilometri de cetate.

CETĂŢILE VAUBAN. Stilul Vauban provine de la numele celebrului inginer militar francez Sebastien Le Prestre marechal de Vauban (în imagine), care a servit în armata regelui Ludovic al XIV-lea. Fortificaţiile militare concepute de el s-au dovedit a fi invincibile, schimbând chiar cursul istoriei. Acestea aveau, în afara bastioanelor, şanţuri (cu sau fără apă), raveline, contragarde şi anvelope, organizate pe principiul flancării reciproce şi al apărării de la distanţă. Fortificaţiile din jurul cetăţii Timişoarei aveau nouă bastioane cu cazemate, legate între ele prin zidul principal, în exteriorul căruia se aflau alte două centuri de apărare, formate din ziduri duble de cărămidă, umplute cu pământ, între care se aflau şanţuri umplute cu apă.

Ridicare topografică al cetăţii fortificate a Timişoarei de la 1866 (Arhiva arh. Mihai Opriş)

30 DE ANI DE MUNCĂ. Timp de peste 30 de ani, lucrările de fortificare ale Timişoarei au mobilizat în jur de 2.000 de lucrători, mulţi zidari fiind aduşi din Croaţia. Fortificaţiile au fost permanent întreţinute şi consolidate, dar din cauza terenului mlăştinos pe care acestea au fost construite, zidul interior, cu cele nouă bastioane, s-a afundat, ajungând sub nivelul centurilor exterioare. Aşa cum este consemnat în jurnalul său de călătorie din 1773, Iosif al II-lea a ordonat remedierea acestui neajuns prin înălţarea zidului principal.