Până la mijlocul secolului trecut, satul Jupâneşti, din apropierea Făgetului, era un puternic centru de olari, cu o străveche tradiţie, meşteşugul fiind transmis din generaţie în generaţie, din timpuri imemoriale. Astăzi, un singur olar, în vârstă de 76 de ani, mai face oale de pământ, dar chiar în propria casă, locul acestora a fost luat, încet-încet, de vase metalice sau din plastic.

Satul de olari

Ştefan Mestecănean, astăzi în vârstă de 76 de ani, a deprins meşteşugul olăritului încă de la vârsta de 12 ani. "Familia noastră a venit în sat prin 1832, am găsit asta scris pe nişte cărţi vechi bisericeşti. Tata şi moşu' au fost şi ei olari şi de la ei am învăţat şi eu, când încă mai mergeam la şcoală. Am mai avut un frate, dar lui nu i-a plăcut olăritul, aşa cum nu le-a plăcut nici urmaşilor mei. Băiatul meu e preot aici în sat, iar nepotul, care e la şcoală, vrea să se facă tot preot. Când am învăţat eu să fac oale erau doar vreo două-trei familii în sat în care bărbaţii nu erau olari, uneori erau şi câte doi în familie", povesteşte bătrânul.

Troc cu grâne

Arta de a face oale se deprinde cu migală. "Când vezi, crezi că e uşor, dar nu e aşa. Tăt încerşi şi tăt încerşi, până prinzi şmecheria. Dacă ai ambiţie, trăbă. Eu n-am făcut-o de ambiţie, ci de sărăcie. Tata a plecat în război, acasă aveam toate uneltele, şi cum deprinsesem deja meşteşugul, am început să lucrez. Duceam oalele la târg şi, de cele mai multe ori, le dădeam pe grâu sau porumb, că la noi e pământul slab pentru cereale şi nu se face nimic. Lucram câte 10-12 ore pe zi şi făceam în jur de 50 de oale, ba chiar mai multe, dacă erau mici. Erau căutate, că de altele nu se găseau, într-o zi de târg la Lugoj se adunau şi câte 60 de căruţe cu oale şi se vindea tot."

Drumul lutului

Povestea oalelor de pământ este lungă şi aproape neschimbată din timpuri străvechi. Pământul bun era căutat cu migală, de multe ori adus cu căruţa de departe, tocmai de la Gladna, dintr-o carieră de lut de unde se exploata şi nisipul folosit pe vremuri la fabrica de sticlă de la Tomeşti. Adus acasă, se punea la muiat cu apă iar apoi se frământa cu picioarele. "Se frământa până se făcea ca aluatul. Pământul se simte pe mână când e bun, trebuie să nu fie nici tare, nici moale, ca aluatul." Cu ajutorul străvechii roţi de olar, numită de localnici "cărică", meşterul dă apoi bucăţii de lut forma dorită. Cele mai răspândite erau oalele de dimensiuni mijlocii - cârcege, oale de sarmale, cănţi sau blide - dar şi oalele mari, pentru pomeni. Decorate cu culori făcute din zgură de aramă şi piatră de fier, oalele sunt clădite apoi în cuptor, unde, pentru a deveni mai rezistente, sunt lăsate să se ardă timp de mai multe ore, la o temperatură care ajunge până la 8-900 de grade Celsius.

Sechestrat de miliţie

Până la răspândirea vaselor produse pe cale industrială, olarii aproape că nu puteau să lucreze atât cât să acopere cererea. Oalele făcute la Jupâneşti se vindeau la târgurile din Dobra, Ilia, Lugoj, ba chiar şi la cele din Bârzava sau Săvârşin. "Am câştigat, dar am şi muncit, că mie mi-o plăcut lucrul întotdeauna", spune meşterul, amintindu-şi că nu a fost scutit nici de necazuri. "Pe timpul comuniştilor plăteam impozite mari şi o dată am fost sechestrat de miliţie cu oale cu tot, că n-am fost în regulă cu autorizaţia. Au vrut să-mi ia toate oalele, dar am avut noroc cu un prieten din Lugoj care-i cunoştea şi am scăpat". Acum, trecut fiind de 70 de ani, nu mai are nevoie de autorizaţie, dar nici vânzare bună nu prea mai e. Cele mai căutate au rămas ghivecele de flori şi oalele de sarmale, iar bătrânul olar lucrează mai mult pentru comenzi. Oalele făcute de el pot fi considerate însă unicat, pentru că mai poartă şi acum semnul de meşter, care-l distinge de alţi olari. Sănătatea i s-a şubrezit şi mărturiseşte că îl bate gândul să se lase de meşteşug, dar în acelaşi timp priveşte cu nostalgie la roata de olar şi la cuptorul de ars oale pe care le are în şopron, ca la lucruri nespus de dragi alături de care s-a frământat întreaga lui viaţă.

	TRADIŢII