de Liana PAUN

Cu un sfert de veac în urmă, Pamfil Şeicaru îşi sfârşea viaţa în exil. Încetase din viaţă la la 21 octombrie 1980, la Dachau, la vârsta de 86 de ani. La începutul anului 1991, osemintele sale au fost aduse în ţară şi înhumate la cimitirul "Sfânta Vineri" din Bucureşti. Săptămâna trecută, rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate în promaosul mănăstirii "Sfânta Ana" din Orşova, pe care a ridicat-o în anii interbelici.

Jurământul

Când România a intrat în primul război mondial, Pamfil Şeicaru, în vârstă de 22 de ani, era sublocotenent al Regimentului 17 Infanterie. În luptele purtate în zona Orşovei, pe locul cunoscut sub numele de "Dealul Moşului", în urma exploziei unui obuz, a fost îngropat de viu, împreună cu un un coleg din regiment, Petre Găvănescu. Au scăpat amândoi cu viaţă, salvaţi de camarazii de arme. Atunci, tânărul sublocotenent a făcut un jurământ, pe care urma să-l împlinească 20 de ani mai târziu: să înalţe, chiar pe acel deal, atunci când situaţia materială i-o va permite, o mănăstire închinată lui Dumnezeu, drept mulţumire că a scăpat cu viaţă, dar şi în memoria tuturor eroilor care şi-au dat viaţa pentru o Românie Mare. Pentru meritele sale de pe câmpul de luptă, Pamfil Şeicaru avea să fie distins de Regele Ferdinand Întregitorul cu decoraţia de Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul".

Sfinţirea

Mănăstirea a fost ridicată între anii 1936-1939, când Pamfil Şeicaru era directorul ziarului "Curentul" şi deputat în Parlamentul României. Episcopul Vasile Lăzărescu, devenit ulterior mitropolit al Banatului, a refuzat sfinţirea mănăstirii, pe motiv că a fost ridicată fără consimţământul episcopiei şi locul pe care aceasta fusese ridicată nu fusese sfinţit. A urmat o acţiune de durată în contencios, al doilea război mondial, urmat de instaurarea regimului totalitar, astfel încât sfinţirea a avut loc abia în 2 decembrie 1990, de episcopul Damaschin Severineanul, vicar al Mitropoliei Olteniei. În ciuda vitregiilor vremii, Pamfil Şeicaru nu a renunţat niciodată la proiectul său şi, printr-un document notificat la Munchen în 24 martie 1975, a donat Mănăstirea Mitropoliei Olteniei.

Cârciumă la mănăstire

În 1945, ctitoria lui Pamfil Şeicaru a fost transformată în tabără pentru elevi iar doi ani mai târziu, cand regimul comunist s-a impus fără drept de apel, a devenit complex turistic cu restaurant şi discotecă, redobândindu-şi menirea originară abia în 1990. "În chiliile unde acum se roagă maicile, erau camerele motelului. Pe sfânta masă a altarului era pus televizorul. Doar catapeteasma din lemn de tei a fost salvată şi dusă la Mănăstirea Timişeni. Era în anul 1947. Aproape jumătate de veac, s-a dus o luptă cumplită între diavol şi bunul Dumnezeu, între dorinţa unui ctitor de excepţie şi nevolnicia ateilor" povestesc preoţii care cunosc istoria lăcaşului. Şi după târnosirea mănăstirii, au mai urmat câţiva ani de calvar. Măicuţele venite de la mănăstirea Tismana au fost silite să convieţuiască, o vreme, cu... restaurantul, care, iniţial, doar îşi restrânsese spaţiul. "La vecernie aveau parte de Dolănescu sau manele în difuzoare, de aprovizionare cu marfă, iar duminicile, de petreceri până în zori. Mirosul de mititei alunga mirosul tămâiei, pelerinii se amestecau cu beţivii iar măicuţele stăteau ferecate în chilii, după lăsarea întunericului" povestesc aceiaşi preoţi.

Condamnat la moarte

Soarta lui Pamfil Şeicaru a fost la fel de zbuciumată precum cea a ctitoriei sale. Şi-a început activitatea gazetărească la sfârşitul războiului şi a fost autorul a peste 2.500 de articole, impunându-se ca unul din cei mai prestigioşi ziarişti ai perioadei interbelice. A fost director fondator al ziarului "Curentul" devenit cel mai combativ în anii respectivi, pe care l-a condus începând cu 10 ianuarie 1928 până la 23 august 1944. A fost, totodată, unul din marile ziare ale vremii, alături de "Universul". Pamfil Şeicaru a fost considerat de colegii de breaslă drept o conştiinţă lucidă a neamului românesc, un pamfletar acid dar şi un memorialist al istoriei pe care a trăit-o. În pragul celui de-al doilea război mondial, a criticat politica duplicitară a puterilor occidentale, a fost singurul ziarist român care a prevestit că aşa-zisele garanţii militare oferite de acestea pentru menţinerea integrităţii graniţelor României nu aveau nici o valoare şi a anticipat sacrificarea ţărilor europene mici şi mijlocii. Între anii 1932 şi 1938 a fost deputat independent în Parlamentul României. La 10 august 1944 a plecat în Spania, iar lovitura de palat de la 23 august şi instaurarea regimului comunist l-au obligat să rămână în exil până la sfârşitul vieţii. Încă din acel an, apărea în presa controlată de comunişti pe lista oponenţilor noului regim, alături de Păstorel Teodoreanu, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr sau Ion Vinea. În 1945 a început procesul ziariştilor consideraţi "criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării" iar prin sentinţa dată la 4 iunie 1945 a fost condamnat la moarte. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut la Dachau, în Germania, unde scosese o nouă ediţie a ziarului "Curentul".

"ŞANTAJUL ŞI ETAJUL". În perioada interbelică, pe seama lui Pamfil Şeicaru circula o vorbă cu referire la banii cu care fusese construit impozantul sediu al ziarului "Curentul": "şantajul şi etajul". Deşi legenda a dăinuit peste decenii, nu sunt cunoscute situaţii concrete în care Pamfil Şeicaru să fi pretins bani pentru a-i şantaja pe mai-marii vremii. După instaurarea regimului comunist, tipografiile sale au fost confiscate, iar palatul ziarului "Curentul" (foto) a fost transformat în sediu al Securităţii, azi sediul SRI din Bucureşti.